nimic definitiv
într-o lume aproape praf şi pulbere
ca-n propria ei definiţie
noi germinam ne conţineam în casa de sticlă
era beton avea ferestre din zid
ne iubeam la fix
iubitha îmi zicea deschide puţin te rog
zidul iubithule să intre nişte frig
eu deschideam
intra şi pisica era rebegită de tot
luam o gură de frig ne emoţiona
până la lacrimi
ne a-dresam semnul disperării
în limba aceea transparentă
pe care doar o gândim
apoi râdeam de noi cât puteam să fim
de pe ducă
aici în dulce-amara miezului de nucă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu