Proze de scurt metraj.

Proze de scurt metraj

Dialoguri mai mult decît virtuale

Mona: xalut Ridăr, m-am gîndit să te personajizez aici şi acum. eşti de acord ai ceva împotrivă te abţii sau ceva?

Ridăr:’neaţa Mona, sunt perfect de acord deşi în general „mă abţin” prin voia maestăţii sale scriptorul, mi se pare o provocare şi un joc serios sper să fac faţă...

Mona: tocmai asta e miza, a face faţă, atît metaforic cît şi real, aş spune infrareal cu riscul de a părea un termen pretenţios...şi pe urmă ştiu că vouă, din categoria ridăr, vă plac competiţiile şi dialogul. aşa, ca la un meci de ping-pong.

Ridăr: interesantă comparaţie. aş spune că a reuşit să treacă peste fileu, atît metaforic cît şi real, aşa că e rîndul meu: nu crezi că mai e un risc aici şi anume ăla că-i destul de dificil să prezici un răspuns anume şi dacă l-ai prezis ce te face să crezi că nu e redundant? poate explică inutil, poate e ca-n expresia celebră „coborîţi jos?”...

Mona: tot ce-i posibil dar adevărul e că pînă nu pui mîna la treabă nu şti dacă merge sau nu. observaţia nu apare decît pe treaba în derulare, cu tot riscul. şi pe urmă atît io cît şi tu mizăm pe curiozitate. să vedem unde naiba ne duce poteca asta fără urme poate merită cine ştie?

Ridăr: sună puţin a blind date sau a messenger nu crezi?

Mona: dacă vrei neapărat să vezi partea peiorativ-goală a jumătăţii sticlei da, sună a messenger, putem dialoga în stil emo nicio problemă. dar eu cred că e oleacă mai mult decît atît. sau cel puţin aşa sper...

Ridăr: ai dreptate. de fapt aşa sper şi io. dar scorul e unu-zero pentru tine. n-am anticipat încrederea asta şi am luat-o. aştept să serveşti din nou...

Mona: fără încredere nu există dialog. e doar un monolog, un mic dictator comunist. sau consumist, în varianta actuală. un fel de reclamă formatoare de opinie. eu cred că s-a pierdut o grămadă de încredere şi de asta nici nu prea mai suntem citiţi. atît noi cît şi voi. tre’ să recuperăm terenul şi încă rapid...

Ridăr: bun. ca să fac faţă încrederii şi să recuperez terenul am să spun că totul curge, inclusiv încrederea. trebuie doar să găsească cel mai scurt drum. să devină scurt şi cuprinzător din virtuală autentică.

Mona: din punct de vedere tehnologic a şi devenit, mai pe scurt, aşa, virtuală, odată cu telefoanele mobile şi net-ul. mai rămîne doar să o autentificăm.

Ridăr: acum e probabil rîndul tău să vezi doar partea goală a lucrurilor. eu cînd spun net sau GSM văd partea pozitivă, rude, prieteni, lumea în general mult mai aproape. şi, cel puţin pe mobil, aproape autentică.

Mona: n-am spus că nu e un progres ci doar că lasă loc interpretării, nu poate exclude falseturile galante, balul mascat, ipocrizia, alea-alea. ne virusează drăgăstos, vorba aia, dar ce-ar fi să navigăm fără antiviruşi, aşa, direct la sursă, cu riscul şi încrederea asumate?

Ridăr: aşa totul depinde de sursă şi bunul ei simţ, ar fi ideal dar nu şi neapărat real. cel mult virtual, aşa, un pas înainte spre încredere şi autentic.

Mona: înţeleg şi totuşi sună prea defensiv faptul că totul depinde de sursă. uiţi că fiecare are de la natură un sistem imunitar şi încredere în sine, altfel n-are rost să pleci la drum, eşti învins dinainte.

Ridăr: ai dreptate şi Isus a plecat la drum cu tot genocidul. dar putem oare noi simple creaturi zoozeieşti să avem viziunea unui cîştigător dinainte?

Mona: încrederea în sine, ca şi în ceilalţi se cîştigă prin viziune şi revelaţie. de la minimalist la totalitar, în sensul pozitiv al cuvăntului. de la om la umanitate. ideea e să lăsăm maimuţa sau şarpele cu mărul în pom. şi să ne vedem de Adamii şi Evele noastre actuale şi credibile.

Ridăr: bun, m-ai cîştigat. dar să şti că e unu-unu scorul. pentru că încrederea e reciprocă. şi mă bucur în sfîrşit că reuşim să ne citim, să fim adevăraţi cîştigători dinainte. mai vorbim mai încolo. s-a şi făcut amiază şi tre’ să ne hrănim fizicul înainte de orice. te salut, ai grijă de tine!

Mona: o zi măreaţă şi poftă bună Ridăr! să fi iubit într-o veselie! să fi cîştigător de să nu te vezi!

Jurnal. Rupt. În fericire

Decembrie. Anno domini 1989. Un miliţian tînăr şi proaspăt bărbierit. Plînge singur.

În camera lui de cămin nefamilist. Plînge la televizor. La televizor se dă OLE OLE.

Ceauşescu nu mai e. Plînge o ţară întreagă. Un munte de îndurare. Atîta că unii ca miliţianul nostru plîng de mînie. Alţii de altceva. Da. Acum se poate plînge şi de altceva. De-o incredibilă bucurie.

Tineretul. Acest minunat. Eroicul şi bravul nostru...”Hai bă...las-o moartă...că a vinit

ajutoarili dîn străinătache ! Ce  tot te scremi atîta degeaba?! „

Trăim într-o lume de dezastre. Între calamităţile unei barbarii ştiinţifice. Inchiziţia ştiinţifică a comunismului. Maşinăria lui de înfrumuseţat. Nimicnicia umană. E foarte eficientă. Mai ales la scuze şi ascunzişuri. Pentru nedreptatea cotidiană a vieţii sociale. Pentru egoismul şi lălăiala celei culturale. Pentru ura celei politice. În general pentru dezastrul în care tinde să triumfe lumea cu brio. Într-o lume în care banul e mai puternic ca Dumnezeu la ce altceva să te aştepţi? Dezastre continue în care religia nu face decît că parfumează. O rană intrată deja în putrefacţie. Cred că trebuie un dezastru cosmic. Ca să reconstruim fraternitatea...

A trebuit să-i dăm un gudbai hotărît peste bot. Epocii de balAUR. Să ne iubim de-acuma fără indicaţii preţioase. De la Partid. Şi mai ales să învăţăm. Democraţie. Chiar din propriile noastre greşeli.

Printre legendele vii ale revoltei anticomuniste, în Oraşul şi Combinatul meu se număra şi una Cleopatra. Era o sudoriţă  mare, un fel de iapă comunală vestită pentru sexomanie  şi care îşi devora harnică toţi bărbătuşii disponibili. Erai un mare fraier dacă nu te tăvăleai cu muntele de dărnicie alintat Cleopatra. În fine, în acele zile cu foc continuu, în care se ţineau lanţ judecăţile ad-hoc de Apoi se spune că muncitorii, în frunte cu ea l-au dibuit pe directorul- secretar de partid şi l-au tocat la bani mărunţi. „ Măi bulangiule...măi scîrnăvie...di ce n-ai dat banii la uameni mă?” întreba siderată Cleo, în timp ce îi servea cîte un cap în gură sau un şut bine plasat în testicole. Pe secretar l-a şi luat într-un tîrziu, evident discret, salvarea. Muncitorii numai că nu au căpiat de satisfacţie şi de rîs. Mi-o şi închipui pe Cleo cu salopeta sfîşiată şi sînii fluturînd în vînt, pentru libertate...

Tovarăşu’ maior Cutăreanu, şefu’ Miliţiei din oraşul Cutăreşti a zbughit-o din faţa furiei mulţimii dezlănţuite cu dacia lui din dotarea personală. Aia cu bec albastru era praf şi pulbere. Oricum nici aşa n-a ajuns departe. Din cauza vitezei a luat în braţe primul pom şi s-a răsturnat. Nu pricep. În toată Ridicoliada asta ce naiba  de vină putea să aibă pomul ăla ? Şi ce mă-sa i-a greşit?

Pentru că m-am îmbătat şi am strigat pe stradă „Regele în ţară, Ceauşescu – afară !”...mi-am dat foc la valiză pe trei luni de gherlă. Cică pentru parazitism şi tulburarea liniştii publice. Le-am spus io la proces cine e cel mai mare parazit şi agitator. Dacă m-ar fi luat în serios mă ascundeau nu pe trei luni ci pe treizeci de ani cel puţin.

Norocul meu că m-am apucat să le recit Irodul...un fel de teatru popular itinerat pe la sate de Crăciun:

 „...dar tu cu-astfel de cuvinte ucizi pe-al iudeilor părinte

nu te temi cu oroare de-ascuţitul paloş care

se poate repede şi-al tău cap să ţi-l reteze?

singur eu în astă lume sunt Irod cu groaznic nume

pe care cînd îl aude şi paserea-n nori se-ascunde

iar voi năluci pămîntene din unghiuri bazarnicene

îl băgaţi în rătăcire pe poporul din Iudeea ca să creadă-n Mesia?

voi aşa vă defăimaţi de pedepse nu visaţi?

că eu pot să dau porunci ca să fiţi supuşi la munci...”

Pe urmă le-am scos limba şi le-am făcut semnul ăla cu palmele fluturate în dreptul urechilor...Au zis că sunt deranjat la cap şi că am circumstanţe atenuante...Ce boală o mai fi şi aia nu ştiu da’ bine că nu m-au băgat la glumeţi...

Nu că ar fi fost mai bine pe vremea aia. Asta chiar că e o tîmpenie. Da’ în tot răul era şi un bine. Mic şi prăpădit şi deranjat la cap. Ca mine aşa...

Libertate cu soia. Se spune că revoluţiile sunt de trei feluri. De cafenea. De catifea.

Şi furate. A noastră n-a fost furată. Noo. A fost subtilizată tovărăşeşte. Lucrul ăsta să fie clar odată pentru totdeauna. Am înţeles. Să trăiţi !

„ Cîinii sunt cei mai buni prieteni ai omului”...atîta  că uneori omul poate avea şi oameni prieteni.

„ Fă-te că te revoluţionezi”..sau lucrezi...celebra replică a lui Caramitru către Dinescu.

Diagnostic pentru toată lălăiala „oamenilor de bine”, cu sindromul revoluţionitei. Prea des. Din păcate. Dispreţul faţă de alţii. Este o suficienţă infantilă. Întemeiată sau nu. Dar la îndemîna oricui. Înainte de orice doar autodispreţul are un sens constructiv. Fără nemulţumirea de sine iniţială nu există asumare şi progres. Desconsiderarea celorlalţi nu poate avea o finalitate constructivă. Înainte de scuipat oferă-i prostiei o mîngîiere. Spune-i că e o prostie frumoasă. O frumuseţe de prostie. Chiar poţi să  te faci de-a binelea că te prosteşti. Dar nu pe deşteptul. Care o lucrează.  Pe ascuns. Şi o scuipă. Asta e doar o formă. Mai răsărită eventual. De prostie. Frumoasă şi bună.

Evident. De mîngîiat...

Târgu Mureş. Mizeria urii. A trebuit spălată. Într-o baie de sînge. Iată roadele. Bestialităţii naţionaliste. E ridicol. E ca în povestea cu rahatul. Ba că e. Ba că nu e.

Pînă cînd rahatul s-a gătat. În fine am ajuns la un consens. În concluzie era rahat.

Bine că nu am călcat în el. A. Desigur că rahatul era naţionalism curat !

Ateisme foarte creştine. Aproape paranormale.

mă puneţi în situaţia de a alege între două concepţii absurde şi pe urmă vă miraţi că nu o înţeleg pe niciuna? ateu sau creştin n-aş face decît să mă aseamăn cu  iluziile voastre materialiste sau spiritualiste pe cînd omul e tot sau nimic, e materie energizată de spirit, o jalnică bucurie efemeră a acestei coincidenţe naturale...

acesta e omul autentic şi nicidecum acela supus unor dogme impotente, care decretează puritatea materiei sau a spiritului. faptul că spiritul e superior materiei nu-mi spune absolut nimic în stare să mă exalteze asemeni abstinenţilor creştini, care se mîngîie atît de dezgustător cu iluziile lor fanteziste. Iar faptul că materia poate „exista”, că e probabilă şi fără spirit, cu alte cuvinte „prost să fii, noroc să ai” este o filosofie de grotă, a „bestiei triumfante”, care pe de o parte salvează autenticul selecţiei naturale, pe de alta distruge fără discernămînt tot ce nu i se asumă şi i se opune. aşadar materialismul ateu e autentic dar catastrofal, pe cînd idealismul spiritual-creştin e paşnic dar superficial. pe de altă parte, amîndouă vor să scape de rău, fără să reuşească să devină, totuşi, decît nişte jalnice melanjuri de absurd raţionalist. aşadar faptul că, trăind, trebuie neapărat să aleg e doar o invenţie stupidă a acestor mentalităţi „de hăis sau de cea” ale societăţii aşa-zis moderne. oare nu-mi ajunge faptul că m-am născut în blestemul ăsta angelic? mai trebuie naibii să mă şi specializez? toate aceste dogme utilitariste nu fac decît să ne exileze din noi înşine. e grotesc, dar însuşi Isus, născut în exil, a fost exilat din sine însuşi, de semenii săi, prin răstignire. cîtă exasperare încape în faptul că „putem să trăim” după consumarea celei mai cumplite ticăloşii umane? era noastră este era regretului sau a indiferenţei, amîndouă absurde, după Hristos. nu pot să cred în absolut nimic, în niciuna din ideile, din atitudinile sau faptele omului, foste criminale.

în ochii acestui şacal angelic licăreşte blestemul autodistrugerii, al unei catastrofe bestiale, cu atît mai oribile fiindcă e gîndită de om. tot ce a fost de spus despre morală, - citeşte mizerie şi nimicnicie umană  -, a fost epuizat de nazismul şi comunismul acestui secol de fier. rămîne doar capitalismul de coca-cola, în mileniul trei, să-şi spînzure de altă cruce peturile goale. cine ştie poate va reuşi să-şi amelioreze bestialitatea ştiinţifică şi va ajunge la stele, să-şi compare ignoranţa cu alte tipuri de materie, de spirit, de viaţă şi civilizaţie. sau poate, pînă acolo, o să ne mănînce ruşinea de-a fi om...

lumea e necesitate sau întîmplare, e spirit sau materie în esenţă, atîta cît gîlceava înţelepţilor o vrea pură şi definitiv distilată în concept. buba e aia că toată cunoaşterea nu e pînă la urmă decît o punere de acord cu imposibilul. iar norocul e ăla că nu ne puşcă nime' dacă nu vrem să alegem. s-au cam rărit dictaturile iar inchiziţia s-a mulţumit pînă la urmă să scurme în cutia milei...:) asta nu ne împiedică să punem în discuţie variantele principale disponibile şi, eventual, să construim una nouă. nu prin demolare şi nici prin castele gonflabile. rănile comunisto-naziste ale secolului abia trecut nu se vor vindeca prin mila mîntuitoare a creştinismului şi nici prin jemonfişul capitalist. nicio ideologie nu are panaceul universal, necesar stuporilor noastre autodestructive. în felul ăsta pot crede foarte bine într-o religie a literaturii de pildă, într-o sectă a lui Als Ob sau ceva...e acelaşi lucru şi total aiurea. se poate desfiinţa şandramaua la primul vînt mai nervos...deocamdată ne mulţumim să strigăm "vino doamne, vino doamne" şi domnul respectiv se face siderat că-şi leagă şiretele...:) unii spun că adevărul e pur ştiinţific. şi socialismul era la fel şi ne-a adus la sapă de cauciuc...:) după mine ştiinţa, care a pornit vitează în recunoaşterea necunoscutului nu a ajuns decît în acelaşi loc: la recunoaşterea necunoscutului. cît la sută din funcţionalitatea creierului uman e cunoscută? foarte puţin. ridicol de puţin. în schimb am ajuns la nivel subatomic, la bombe nucleare şi inginerii genetice, gata să distrugem şi să recreem lumea de la început. spunem despre un biet cerşetor că n-are niciun dumnezeu dar despre lumea în care ne mor copiii de Sida noo...că ne beşteleşte popa şi pune poliţia pe noi. ar trebui date legi pentru orice formă de teroare inclusiv sau mai ales ideologică iar copiii la şcoală să fie învăţaţi mai ales să creadă în propriile lor mîini. mîini care, singure, îi pot face stăpîni ai propriilor destine. nu părinţii, nu sistemul sau sistemele, nu aleluia din cer sau naiba de subpămînturi. alegerea suntem noi, fiecare în parte, noi suntem alfa şi omega, în rest ducă-se toată lumea cu şandramaua ei...de zoozei! nu ne oblgă nimeni să sărim în prăpastie sau să escaladăm groapa himalayelor. dar orice formă de ideologie e şi una de drog. drog pe cere îl testăm pe pielea noastră şi care dă dependenţă şi ne "eliberează" în mama ei de sclavie. se spune "să gîndim liber" dar nu e suficient, trebuie acţionat liber, trăit pe deplin liber ca Diogene odinioară, din propria neacecvare la lume şi datele ei corupte, din pur şi simpla bucurie de a fi viu, ca vrăbiile, fără fanatisme de sectă sau my way or the highway... poate lumea e doar o cifră într-un şir infinit de numere naturale, un atom dintr-o broască mai mare, ştiu io, ne-am amuza savuros să aflăm astfel de adevăruri, nimic nu e exclus, lumea e oricum amalgamată şi în perpetuu mixaj, nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi şampanie şi aşa mai departe... cu asta ne punem de acord de fapt, cu limitele cunoaşterii, cu neputinţa noastră eroică de a cuprinde totul, într-un Singur Cuvînt. totul nu e spirit şi nu e materie, nu e Dumnezeu şi nu e em ce pătrat. şi în niciun caz nu vom plînge sub drobul de sare din cauza asta sau să ambiţionăm ştiinţa să recreze lumea că ne-am plictisit sau ne pare imposibilă. ne-am săturat de experimente tip Auschwitz de la inchiziţie la bomba atomică, de la Ana la Caiafa. e timpul să punem mîna pe propriile destine şi în secolul prezent să facem tot atît bine cît rău au adus ele în trecut. e timpul să punem cruce tuturor ideologiilor de balamuc care ne-au copt-o atît de democratic de te miri că mai suntem întregi. şi dacă am făcut istorie cu răsturnarea uneia din cele mai scîrbavnice şi bestiale dictaturi, să punem şi ceva comestibil pe masă nu doar old-relieable-ul capitalism consumist, cu reclame pe băţ. ce va fi nu prea ştim, e o frontieră aici, ne punem doar de acord şi vrem cu totul şi cu totul altceva...
hmm...poate om muri ş-om vedea!...

Propuneri de noi taxe şi impozite

1.Pe lângă Taxa de Drum pentru traseişti se impune suplimentar, pentru traseiste, Taxa de Trotuar.

2.Pentru toţi aceia care se axează pe ceva, pe orice, Taxa de Axare iar pentru toţi ceilalţi, Taxa de Relaxare.

3.Pentru aceia cărora le merge bine ar trebui umblat la Taxa de Bine-mersi. Taxa asta merge bine doar cu taxa celor care ţin post fără rost şi, culmea, afirmă crizaţi că le merge prost!

4.De daţi fiscului ce suntem, aşa, propunem o Taxă Anonimă şi Grea, în stare să reanimeze culthura leşinată ce ni se administrează la greu pe la teveu: o pseudonumim Taxa pe Muzicuţa Uşoară dar Populară. E o nenorocire folositoare (nu ştim dacă taxa sau mizicuţa dar e clar că ne e drag de ceva care ne omoară).

5.Taxa pe Respiraţie e sufocantă dar vremurile astea cu defect de seră o impun. Se va umfla inflaţionist, direct proporţional cu noxele. Fondurile acumulate vor constitui bugetul pentru măştile de gaz, distribuite gratuit pentru bunici şi copii.

Ceilalţi sunt buni platnici, suflă şi-n iaurt.

6.La final veşti bune...(ne mai gîndim cu Taxa pe Vestea Bună...) Se pare că Taxa pe Ridicatul din Umeri pentru cei care rămîn în ţară, conform articolului nehotărît din Legea de Stat, s-a ridicat. Sindicatele au protestat vehement că, virgulă, cităm :" Ridică-te Gheorghe / Ridică-te Ioane / Că la noi în bătătură /de vină că ai o oaie / Te colectează de te-ndoaie/Te ajută de te-njură / Şi-ţi bagă căpşuna-n gură.../"

Aqua nobilis (o poveste roşie)

Pe vremea cînd încă mai locuiam la ţară, la Nadeş (o comunitate eterogenă de români,unguri, saşi şi alte internaţionalităţi) , pe lumea ailaltă evident, cînd totul era al tuturor şi al nimănui, tovarăşul unchiu’ Hermman, vecinul, cultiva roşii gigantice...

Păstrase bine secretul şi l-a trimis, cu mostre cu tot, direct la Partid. Tot era moda să se raporteze producţii- mamut la hectar, aşa că nici nu era de mirare. „Oncăl Hermman” era de altfel un bonom şi un glumeţ, roşiile saţioase un deliciu şi dăruite doar copiilor „ca să vă facă obrajii roşii”, zicea. Părinţii erau grijulii, îl bîrfeau cu invidie. Bătrînul ne-a arătat doar nouă, puştilor, scrisoarea de felicitare primită de la Secretarul General al Partidului (apropo de secrete) şi medalia strălucitoare de Agricultor Fruntaş în Producţie. Vestea s-a dus rapid în sat şi ăia mari cu roşii mici mureau pe capete de invidie. De fapt ar fi dat orice să afle secretul. Îl lăudau ipocrit, îl trăgeau de limbă, unii au încercat şi să-l mituiască da’ degeaba: bătrîn încăpăţînat şi curtat de nevoi cum era, păstra secretul mai bine ca Banca Naţională...

 Tîrziu după exodul saşilor ardeleni s-a aflat cumva cum proceda „Oncăl Hermman” de umfla roşiile în asemenea hal: le uda zilnic, fix la ora 17 postmeridian, cu apă înnobilată cu găinaţ. Iar pătlăgelelor se pare că le plăcea la nebunie...

 Ce nu prea înţelegeam io era cum paştele cucurigului a putut să facă aşa furori la Partid apa aia miraculoasă. Deşi reţeta s-a dovedit bună şi aplicabilă, totuşi nu la dimensiunile atinse de el, io cred că unchiu’ Hermman i-a păcălit pe toţi. Io cred că şi acum mai rîde, acolo în raiul lui cu roşii cît casa...

Cui i-e frică de Clonifrici?

se spune tot mai des şi chiar pe net, cu dîrdîiciul de rigoare că, vezi doamne, clonele vor acapara puterea. dar ele unde trăiesc (sau vor trăi,deh) în junglă sau într-o societate umană? că e un semn al sfîrşitului cu şase ori şaizeci şi şase de coarne. întrebarea logică, pe care şi-o poate pune orice naiv e „păi de ce nu ne luăm gîţii în brişcă de pe acum?” dacă tot e să ne dăm de ceasul morţii, apăi să ne dăm ca lumea nu cu talente de murături bisericozo-defecte. să nu uităm că înşişi creştinii la începuturile lor colonizatoare şi penitenciare ameninţau să distrugă planeta. şi e-te că fix în crucifix n-au făcut-o. poate mai au nostalgii dar  asta e altă uscare de peşte. nici tiparul lui Gutenberg şi nici internetul nu o vor face. dar clonele „e dracu gol”. murim pe noi de frică pentru că marea masă (altă clonă, una mai balşoaie) va vota dementă utilizarea lor În Masă. pentru că acestor co-masaţi le place la căldurice iar stimaţii de roboţei care trag la şaibă în frig, îi vor înlocui ca să poată domnii să se desfete liniştiţi la femei. astfel va fi dat girul aşa-zisei înlocuiri a creaţiei lui D-zeu cu un soldat al lui Dracozeu. ptiu drace! să glumim serios, vă rog, nu aşa.

dacă un singur lucru creat de om e unealta diavolului atunci toate pînă la el sunt tot aia. uite că pe însuşi diavolul nu omul l-a creat. naiba ştie cine. să zicem. dar asta n-a fost cheirea lumii. eventual o aşa-zis elegantă alungare din rai. nici aia sigură. şi în niciun caz poveşti cu gura căscată...

de ce nu ne plîngem de Dacia lui peşte prăjit că e o clonă-sclavă a omenirii săraca? de computerul pe care-l gîdilăm zilnic la tastatură ca să ne ducă departe spaimele existenţialiste? a...că, fii atent, clonele vor avea şi suflet nu doar tehnologie şi inteligenţă. aha şi se pune probabil problema morală dacă e corect să le punem la treabă. problema e falsă din start. ce are morala cu prefectura? şi pe cine iepuraşii mă-sii sperie asta? pentru că atunci nici pe omul zilei de azi, neclonat şi rupt în cur cum e, nu e moral şi nici legal să-l „exploatezi”. dar capitalismul cam asta face scoate rahatul din foc cu mînuţa altuia, îl lustruieşte bine cu mînuţa altuia şi pe urmă îl vinde la suprapreţ. şi bravo lui dacă proştii îl aprobă şi patronul face aia mare pe spinarea lor! doar nu-i obligă nimeni. există instituţii şi stat de drept şi democraţia lu’ Clonifrici Vasile, bietu’, pe care el cu mînuţa lui a ales-o.

aşa că mai bine ciocul mic şi pasul mare...omenirea a trecut printr-o groază de societăţi sclavagiste mai mult sau mai puţin moderne. cu toate astea, n-a dispărut ca prin minuni apocaliptice, dimpotrivă a învăţat din greşeli pe drumul istoriei. să-l acuzăm pe om că se vrea dumnezeu doar pentru că e creator de clone? atunci se vrea dumnezeu prin orice fel de creaţie defapt şi toate sunt uneltele lui Benga sau Bau-Bau! încă o dată: clona va fi doar următoarea generaţie de computere însufleţite, cu aspect uman. care sclavi? cui i-e frică aiurea-n cucuruz de Vasile Clonifrici? „Vai da mina” – cum ar spune Lina Masculina – „vina sfrijitu’ loomii too”

apocalipsa după webb

www.whatta-wonderful-wrold.org – (bună glumă!)

Că tot ne aflăm în treabă cu poreclita patologie a webbului şi literatura pe suport electronic, pe un respectabil portal de profil se face praf şi pulbere „omul nou”, gugălit literar din te miri ce imposibile clone comuniste depersonalizate. În primul rînd că  „omul nou” din kolhozul comunist, al tuturor şi al nimănui cum a fost, nu are termen de comparaţie cu presupusa adicţie internaută anonimo-celebrabilă.

Una a fost o ambiţie stupidă de partid şi de stat cu rezultate tragico-hilare şi cealaltă una în care se forţează asemănări şi bau-bauri inexistente. Parcă îi şi văd pe monştrii sacrii ai literaturii, hîrşîiţi în bunătate de rele, ascunşi sub pat de teama apocalipsei virtuale, devoraţi de balaurul cu trei capete în formă de W...

Binefacerile sunt infinit mai generoase nu doar tinerii ştiu „să apese cu deştiu pe click” şi nu „s-a băgat lumină-n sat” cu supersonicul acces la informaţie. Dar dacă Literaturii Române i s-a deschis accesul la mult rîvnita universalitate? Dar dacă ce mai scriu şi ce naibii mai fac e ştiut, apreciat sau înjurat concomitent şi pe bune de muult mai mulţi oameni dacă nu de milioane? Nu e fabulos? Nu e provocator? Nu e o scumpete de nebunie? Poate că poezia pixelică mi-e prieten (aşa cum frumosul mi-e prieten) dar mai prieten îmi e adevărul care îl lasă în urmă şi o exprimă? E fix treaba mea cît sunt de anonim sau recunoscut. Valiza mea e plină cu etichete virtuale de obsedat, vanitos, asocial şi chiar trîndav. Iar gloria, care „altfel nu mi-o pot permite” decît pixelimetric, cu tristeţea ei de lux, n-are decît să crape liniştită. Îmi rîd şi creierii din cap de glorios ce sunt dar ne-simţit...

A, că numărul scriitorilor formataţi electronic a devenit atît de mare (să vezi şi să nu crezi) peste noapte şi că „munca patriotică” de editori de zait e obositoare la tonajul lor versificat între două raiduri porno...asta interesează mai puţin sau deloc. Nu e o directivă de partid sau de comunitate hermetică de atheliere literare. Cine vrea profit să se privatizeze, au şi oportuniştii feed-backul lor, nimeni nu îi opreşte să vîndă exact ce vor. Sau mai bine ne dăm cu gugălu’ în cap şi ne plîngem că e apo-ca-liptic? Şi să nu te bufnească rîsul? Sic tranzit gloria mundi...

Comunicarea lui Peşte

Comunicarea a devenit între timp un risc,dacă nu un efort inutil. Doar profitorii mai ciulesc urechea la excesele noastre de generozitate orală. În rest nu se prea reţine sau se adresează mai nimic. Înainte de circul din decembrie *98 nu se comunica de teamă sau ,din perfidie,se comunica minciuna. În prezentul capitalist , în pâinea democraţiei , babilonia partinică se ceartă pe cuţite. Mass-media preferă să ne comunice crime şi dezastre ca să-şi vândă şi ea detergentul ăla din reclamă . Seara ne "bagă" filme criminalo-phoetice ca să avem la noapte coşmare frumoase. Scena e ocupată de bambilici politico-manelistici , care fac ce fac şi vorbesc singuri sau ca la balamuc. Într-adevăr,chiar un om de reală valoare trebuie să aibă ceva de balamuc să se amestece în lăturile astea ,fără să-l pape porcii. O damblagire generală : asta numesc ei , astăzi , comunicare. Pâinea are gust de ospiciu. Ne batem cu ea eventual nişte cuie, în cap. Să moară duşmanii de ciudă şi de frică.  Cine mai are nevoie de comunicare dacă poate să-şi zbiere creierii în piaţa publică ? Oricine îşi găseşte uşor aplaudacii lui însetaţi de monologuri tembele. E evident că moda s-a dilit,având totuşi scuza că ne amuză . Ideal ar fi să nu ne mai prostim de-a moaca , sa stam de vorbă în cucurigu ei de găinarie! Am auzit că ne-a fost servită o integrare într-o Comunitate Europeană , dacă nu mă înşel. Străinul nu ne va înţelege porcăriile , chiar dacă îi vom explica pe străineză că vin de la nişte bieţi purcei tăntălăi!