Manifestul Infrarealist

infradoză de George Asztalos

Spiritul infrarealist este acela al îngerilor căzuţi. Orfeu, primul dintre infrarealişti, care îmblînzea fiare, dresorul harpist, a căzut sfîşiat... de femei. Nu înainte de a coborî chiar în Infern, pentru iubita lui...Da, infrarealismul e orfic dar şi realist în acelaşi timp. E realitatea care nu se vede dar pe negîndite se simte. În lumea consumeristă de azi se simte prea puţin ; ce să mai infra sau resimţim? Rezultatul e stressant sau oniric. Stăm cu morcovul în cur sau visăm schimbarea. Diversele încercări de divorţ avangardist ale post-modernismului au sfîrşit lamentabil în pacturi casnice şi turnuri de ... pixeli. În poeme cu emoticoane, bloggerite de o lene degeaba. Avangarda a stat deasupra realităţii iar căderea ei a fost pe măsură. A eşuat în manualele didactice pe care le contesta. A damn beautifull end...
E vremea să coborîm în stradă şi chiar sub ea să îi minăm zbenguios lenea, să îi terorizăm drăgăstos luxul trist. Nu mai vrem o artă de cadavre în vid, de aşteptări de Godot...Vrem sperietura, urletul duios de care să ne îndrăgostim subit. Vrem o superbie schizoidă. Zbenguioasă. Vrem să ne rîdă spontan toate dedesubturile, toţi creierii din cap. Asta vrem...
Se spune despre cineva care şi-a găsit rostul în viaţă că s-a realizat. Sau suprarealizat. Noi nu ne găsim rostul ci rostirea. Noi nu ne realizăm ci sărăcim dinadins, ca să ne găsim bogăţiile. Dacă e ceva adevărat sau sublim în noi atunci e dedesubt şi nu în feţe şi suprafeţe.
Infrastructura artei trebuie bazată pe o axiologie nouă. Artistul de azi e ca naivul care exclamă oppa şi cu-cu la ochii telescopici ai melcului...şi vine kitchul, calcă melcul senin, ba mai şi şterge trotuarul cu rămăşiţele lui. Prostia, de ambele părţi, dacă ar durea, jumătate de omenire ar urla de groază. Cealaltă, eventual, ar geme. Infrarealistul dă în faţa kitchului cu bocancul Pe Lîngă melc, „şterge trotuarul” cu rămăşiţele lui virtuale şi abia pe urmă strigă oppa şi cu-cu...
Infrarealistul mănîncă iconiţe pe pită...sau pită unsă cu virgulă...cuţîtu’. Dar ştie ce gust are caviarul fără să facă o tragedie cosmică din asta...
E vremea să ne recunoaştem superba inferioritate de animale divine, un neocentaurism de barbari umanişti va devasta mileniul ,va cirogeniza barierele, va pune amiNtirile în formol...Şi e de preferat să rămînem minunata bestie care dansează cu disperarea acestui coşmar visător...

poem oarecum normal

pare-un fecior de lele uşor retardat se rîde
ridică în mîini creatura aceea o ţine sus
zice îl cheamă Manfred zic aha
seamănă cu un cîine dacă nu mă înşel
zic vere sunt încîntat sunt nenea cu excavaţia
sparg drumuri cu privirea da’ tu eşti niţel ciudat
mă faci să rîd deşi mai degrabă
mă muşcă o milă oarecum animalică
am şi gagică zice omul poartă codiţe luungi
zic bravo măi năzdrăvanule poate ai şi pupat-o
ă-hă-hee rîde e ruşinos nu prea mă suportă
zice mi-a dat chiar ieri o palmă
să n-o mai pup că sunt anormal
e ea nenorocită zic unde eşti anormal
dracu’ e anormal că ne-a montat
nişte dorinţe nesimţite
ca să ne sexizeze creierii din cap
io cred că sunt normal zice omu’
zic păi e clar mai bine ai pupa
animalu’ ăsta păros înţelege mai multe
e pre-te-nu meu zice te lasă de vrei
chiar şi să-l mîngîi tii lume
zic Manfred băiatule
tu ştii mai bine ca omu’ cine e
clar ca bună-ziua de bun
sau ca noaptea de fericit

fi-ţi-ar mutra minunii
de cîine ce eşti al dragului
de nesimţit

vin rîmele.duet pentru girafă şi ploaie

cred că petul de plastic gol e mai viu
decît mortul scîrbit de singurătate
so mark my words sad & lonely kids
de fapt nu există decît o moarte de plictiseală
respectiv o dement de vie solitudine

cînd nu mai eşti nebun de nimic
n-ai decît să-ţi pui mîinile pe piept
şi să aştepţi executorul bisericesc

uite aveam o girafă plictisită
de cîte ori
îi tăiam gîtul
nu doar că nu ieşea
nici urmă de sînge
dar gîtul i se alungea
se aluuuuuungea

se făcea nor şi cădea pe pămînt
ca un ochi de apă chioară
şi rîmele ieşeau în calea ei

strivite de fericire