liber-poezionist

trimitere la confirmarea de primire

sunt doar un om cu nevoi simple
ştiţi desigur alea
care ne complică viaţa

astfel fiind io doar un simplu complicat
fac trimiteri ca tot omul
şi aștept confirmări de primire
de la tot omul

acuma confirmările astea vin uneori
n-am ce zice
dar de cele mai multe ori
se fac că plouă
peste toate saharele lumii
sau că lumea suferă
de o muţenie generală
dar io continui berbec să fac trimiteri
şi să aştept

sunt singurul animal planetar
care vorbeşte de unul singur

pare ciudat dar am auzit
că peştii vorbesc între ei
limba piscicolă
şi habar nu aveţi să ştiţi
ce delicioasă poate să fie
limba porcească

oricît de sălbatice ar fii
animalele vorbesc între ele
fac mereu aceste trimiteri
şi confirmări
în cel mai surprinzător mod umanitar

dar io
io sunt culmea domnule
io
vorbesc de unul singur

mi se întîmplă asta tot mai des
să discut monologuri aşa
cu pereţii
şi pereţii : mîlc

într-o zi
într-una din zilele astea minunate
care îşi spînzură pe cruce profeţii
vă spun io
io care vorbesc de unul singur

ca Unul şi Singurul care sunt
zoon monologikon planetar

o să vă dau cu pereţii
de toţi pereţii !

De ce ne crizăm?

În mai toate țările UE lucrurile merg spre bine numai la noi din rău în mai rău. De obicei pe la noi gura de aer vine doar înainte cu două-trei luni de alegeri. Atunci se trezesc politicienii că sunt al naibii de mărinimoși. Altfel taie și spînzură din motive numai de ei știute, de regulă în folosul sponsorilor lor, elitele financiare, jupînii zilei care își consolidează interesele. Așa se trezește orice guvern care implementează austeritate cu proteste și violențe de stradă, cu sabia demisiei deasupra capului și declarații de intenție total neinspirate. După valul de proteste din Grecia urmează la rînd românii, aduși la sapă de lemn atît de criza economică mondială cît și de un guvern de incompetenți, neînstare să scoată țara la cale. De obicei din nou, se ia cîte o măsură numai și numai cînd lumea înjură și politicienii fug să se pozeze ca salvatori ai omenirii. Lipsa reală de alternative la guvernarea unei țări, rupte în cur de toate relele, e cum e tocmai datorită acestei ”poze”, a mimeticii lucrative și a crasei incompetențe. Toți se fac că muncesc sau că te plătesc pentru o muncă onorabilă dar a face bine altora e cea mai imposibilă ficțiune. Să nu ajungi șomer într-o astfel de țară că nu te mai cunoaște și nu te ajută nici mama dracului. Ideal e să te faci că lucrezi, că ”n-ai timp de altele” și că ești crizat de nu te vezi de treburi. Așa a ajuns falsetul meseria de aur a fiecărui ”descurcăreț”. Iar România abandonată corupției și deznădejdii. Dacă ar mai fi ceva de furat din țara asta ar mai fi de unde să alegi. Dar nu mai e nimic ce să fure și nu se înghesuie dragii de ei să ofere soluții. Nu-i pasă nimănui toți sunt Toma necredinciosul și pare că nici Cristos nu ne mai scoate din rahat. Dar una e socoteala lor și alta ce va fi în realitate. Mai rău nu poate fi în mod sigur. Și vor veni în mod sigur zilele cu soare.

Urare vouă

Stupoarea ca revelație (continuare)

Se cheamă că nu ești un artist dacă nu-i dai bătaie ficțiunii și imaginației. Dacă nu-i pui pe cei răi să o sfîrșească nefericiți și pe cei buni să o termine tot într-o fericire.

Crăciun fericit: mă sună creditorii să-mi ureze ”La mulți bani!”

În mod sigur cine a spus că totul curge era un bețiv… de aia a și găsit în vin adevărul.

Cunoaște-te pe tine însuți. Dacă-i cunoști pe ceilalți riști să-i iubești pînă la disperare!

Ce au religia și politica în comun e că ambele sunt afaceri promițătoare: 100 de virgine cînd ar fii arhi-suficientă una și bună! ști-o ploaia dar cei mai mulți n-au s-o vadă nici pe aia!

Singurătatea vine cu aparența exproprierii: pare că nu mai Ai pe nimeni dar să ne ia naiba dacă am avut pe cineva vreodată! Mai degrabă nu ne-am avut nici pe noi înșine! Am avut doar iluzia că suntem stăpîni pe situație. Singurul lucru negativ din solitudine e sperietura trezirii la realitate.

În rest toate bune și faine: ne regăsim așa cum suntem cu adevărat!

Mîndria veteranilor e cel mai triumfalist șut în cur!

Totul e să mergi înainte. Unii chiar pornesc în direcția aia bună.

Dacă faci greșeala să regreți s-ar putea să-ți pară și mai rău.

Nu ești simpatic chiar dacă eviți groapa și ai dreptate să fii pesimist. Mai degrabă dacă ești optimist fără niciun motiv și dai în gropi.

Ce să-mi doresc?... o durere de apă și o bucurie de granit!

Ca să nu uităm cît e iarba de frumoasă trebuie să ne luăm uneori vacanță în deșert.

Lucrurile sunt scumpe pentru că nu le ai. Din clipa în care le ai încep reducerile de preț.

De Crăciun n-am să primesc cadouri nemeritate. E mai bine să le merit și să nu le primesc. Oricum va veni și Crăciunul meu într-o zi. Tot ce sper e să fiu acasă…

Bal. Mascat. De spital

băi să mor io că au venit ăştia şi mi-au lăsat
pe uşă hieroglifele deteliorării
u-ha o să pun să fie în gîţii lor executaţi

ce să-i faci fiecare se duce singur
la mama elementelor
ca împăratul la budă

doar dacă nu are cumva ambiţia
aia cretină să fie şi asasin

da-da eşti condamnat prin definiţie
fratele meu ipocrito-stimabil
lector honoris causa ce eşti
acolo în ciriclicii tăi de bambilici norocos
conform deteliorărilor în vigoare
ţi se comută
ruperea ei de fericire
în muncă zilnică pe viaţă

u-ha păi îţi vei muncii şi creierii din cap
să-ţi tot cîştigi existenţa
tocmai cînd era suficient
să-ţi relaxezi sufleţelul
în recreaţia aia mare
ca să îţi pierzi moartea

îţi spun io că oricum mereu vei găsi
cîteva mici şi drăguţe speranţe
pînă să o dai de tot
în bîlbîiala ei de disperare

u-ha ăştia spun că mai avem
de rezistat la nişte duioase scîrbe
şi la nişte scumpe maladii
pînă să ne facem o vagă idee
despre ce-i aia naibii de frumuseţe

hai să punem mîna pe ei
că viaţa e scurtă şi
hai să n-o mai lungim

le rup capu’
da’ înainte de asta le rup mîinile
u-ha şi îi bat cu ele la cur
pînă se face noapte
în ciriclicii lor de bambilici prăpădiţi

Teroare numele tău e Bolnavia!

”suntem lăsaţi la voia sorţii să fim hărţuiţi din interior dar şi din exterior de către fanatici şi revizionişti unguri... pradă vârcolacilor care ... ronţăie graniţele şi... sfâşie apoi inima? De ce tac mai marii lumii? ...Aşteptăm ca lucrurile să se acutizeze şi să izbucnească un conflict după modelul Kosovo...?” –Valentin Stuparu

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Valentin%20Stuparu%20-%20Pe%20urmele%20terorii.htm

Iată, dragii baciului, că și în Mioriția umblă teroarea slobodă ca Vodă prin lobodă! Baciul ungurean Tokesh în special ne terrorește de nu mai putem. Iar marile Putori ale Lumii fac pe neputincioasele și ne lasă pradă zombilor, vampirilor și extratereștrilor! Vai de tremuricile și fricoșeniile noastre! Mai cheamă ș-un cîne că ăștia ne distruge cu separația lor!

Se pare că trepădușii lui Vadim au pornit deja noua campanie electorală. Și care anume electorat e mai ușor de prostit despre realitățile din țară decît acela din diaspora? Nu de alta dar fotoliul de cîrpă de la Bruxelles al bardului riscă să se ducă pe apa naționalismului. Și atunci să vezi ce ne se a se!

Vorba hipp-hopistului:

”V-aș aranja pe toți dar mi-e o teamă nasoală că după aia mă va păli damblaua de plictiseală!”

Nu-l scăpaţi din ochi pe Asztalos! - Recenzie la Zoon Poetikon de Alexandru Petria

Iniţial, pe poetul George Asztaloş l-am confundat cu George Astaloş, scriitorul care stă la Paris. Şi n-am căzut doar eu în capcană. Când, pe Facebook, am atras atenţia asupra versurilor tipului din Târgu Mureş, într-un comentariu, actorul Mihai Bisericanu s-a pornit să spună ce om extraordinar este. Se referea la Astaloş. E interesant că şi Asztaloş şi Astaloş au comun simţul umorului, ca şi coniacul la ardelean, ca şi şampania la trăitorul în Franţa. Şi că sunt nedreptăţiţi de critica literară.

Asztaloş, născut în 1963, la el vreau să mă refer, Gyuri pentru prieteni, e printre poeţi precum un trombon într-o orchestră. Hai că m-am luat cu comparaţiile! După ce-i descoperi sunetul n-ai cum să-l ignori. Iese în evidenţă prin exotism, umor, ironie, autoironie şi oleacă de cinism, prin folosirea memorabilă a oximoronului.. A debutat târziu, în 2009, cu volumul de poeme „Zoon poetikon” la editura „Grinta” din Cluj. Fiindcă nu-l cunosc personal, deduc că şi-a dus viaţa sau a încercat să şi-o trăiască omeneşte, acaparat de activităţi colaterale, care nu i-au dat răgazul şi starea să scrie poezie. Nu este exclus ca nici să nu fi avut încredere în versurile sale.

Căutând pe Google articole despre carte, am primit încă o dovadă că România e o ţară tuieşă. Am găsit trei texte, fapt revoltător, deoarece George Asztaloş dă pe dinafară de talent. Să nu te întrebi atunci dacă avem global critici literari sau nişte pulalăi cu nasul pe sus, simbriaşi la editurile importante? Nu este rolul lor principal să susţină afirmarea unor scriitori valoroşi?

Tânărul scriitor Marius-Ştefan Aldea a postat pe blogul lui despre „Zoon poetikon”. A evidenţiat asemănările cu Gellu Naum în primul ciclu din volumul lui Asztaloş, , „Poeme cu animale mici” şi că „Viaţa(la Asztaloş-n.m-A.P.) este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneo/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”(http://mariusaldea.wordpress.com/tag/george-asztalos/).

Ciclul al doilea, „Drăcii angelice. De zdrangoste” este net superior valoric, notele sunt mai grave- „nu ştiu cum ar trebui să fie dar cred/că va trebui să fim împreună/într-un fel de minune/şi nu prea e timp de minuni/anul fuge la revelionul sinucigaşilor/vad că oamenii se adună uite/se ţin de mîini sunt mai atenţi/sunt cu mult mai vii/tu unde te mai umanizezi?/fiara din mine o duce de minune/chefuieste păcatele lumii/sau plînge naşterea neprihănitului/totul e fericit de rece îmi tremură/şi creierii din cap/nu atît de frig cît pentru tine/tu unde te mai fericeşti?/îmi lipseşti ca mîna ciungului/te simt întreagă dar/în loc să îmbraţişez eu răstorn/sunt o pacoste o stîngacie de-a dreptul/blestemată la împrăştiere/şi fericiţii se adună sunt mai atenţi/chiar mai vii/se ţin unii pe alţii de mînă/eu mă ţin de cap vreau sa mor/şi mi-e o sete nebună/ca o găleată spartă/uscată la fîntînă( veseli-m-aş şi n-am cui)”, „nu a mai fost demult o conflagraţie mondială suntem fe be mersi/lumea e tot mai pleiboi şi mai diznilend/vremea mai mămoasă/iernile tot mai topite şi pe cale de dispariţie/nu e sigur că pleacă frigul/da parcă vine altceva/parcă vine Dezmorţirea de Apoi ne parchează mitraliera mîntuirii/direct între ochi şi ne cere imperativ/florile sau viaţa/noi ne predăm bărbăteşte ne vindem scumpi/ne expunem la soare iernile ierbivore/şi ce am mai pătimit peste glaciaţiuni/ne dăm încălzibili/şi ele se topesc să ne ierte ca nişte amazoane/furate de peisaj/frumuseţea e lucrul pe lîngă care treci/tocmai ca să te miri/cît poţi să fi de trecător/pe planeta Martie toată tierra e efeminată/vin dimineţi inspirante am expirat aburi destui/e sinucidere curată să nu respiri/adînc/pînă în mugurii de şanel ai plămînilor/pe planeta Martie ne îmbrăţişăm amazoanele/tornadele noastre pacifice/în cea mai înfiorantă bucurie posibilă iată-ne/nişte superbi prăpădiţi/iată-ne/nişte victime de minune(„Tierra efeminada”).

George Asztaloş are damblaua lui poetică. Câştigătoare. Numai să se ţină de ea.

Alexandru Petria

http://alexandrupetria.wordpress.com/2011/09/10/nu-l-scapati-din-ochi-pe-asztalos/#comments

Zoom poetikon - poetul cu lupă

recenzie la volumul meu de versuri Zoon Poetikon

de Marius Ștefan Aldea

Când l-am cunoscut pe George Asztalos în carne şi oase la Tabăra de Poezie de la Sibiu şi Cisnădioara, am avut un mic şoc: unul din cei mai neserioşi poeţi români în viaţă era, de fapt, de o seriozitate soră cu sobrietatea. Am stat împreună 4 zile şi smulgeam vorbele de la el cu un cleşte conceput special pentru asta. Acest tip, ce poartă cu lejeritate în cârcă dublul vârstei mele, tăcut şi misterios, fumând cât pentru toţi la un loc, contribuie sănătos la frumoasa teorie conform căreia poezia de tip umoristic, având ca fundament poanta, ascunde o lume întoarsă pe dos, nevrozată, deprimată, cinică.

Imediat ce iei cartea lui George Asztalos, te gândeşti la Aristotel şi la al lui zoon politikon. Dacă filosoful studiază omul ca animal social în sânul unei cetăţi, poetul îl studiază ca pe unul poetic, singur-cuc, situat în exteriorul unei cetăţi aflate în prăbuşire. Avem de-a face cu o contemplare la mişto şi o auto-analiză la super-mişto. Ironia şi auto-ironia sunt prezente în toate textele. Asta face lectura plăcută, lejeră şi incitantă. La fiecare pagină lectorul are certitudinea că intră în contact cu un poet lucid, inteligent, ascunzând în spatele poantelor o imensă tristeţe. E ca un one man show, la care ai putea râde o noapte întreagă, ai râde şi ai cădea pe gânduri sau ai repeta halucinant mă râd şi plâng, mă râd.

Cartea se împarte în două cicluri: Poeme cu animale mici şi Drăcii angelice. De zdrangoste. Cele două cicluri sunt incongruente unul cu altul, atât ca întindere, cât şi ca realizare poetică. Mai mult decât sigur că fiecare ciclu reprezintă, practic, o perioadă aparte pentru evoluţia poetului.

În Poeme cu animale mici influenţa naumiană îşi lasă amprenta labei ei de animal gigantic. De cele mai multe ori, trimiterea la Nuam este voită, (vezi Mottografia cu Jenică, trimitere evidentă la Călătoria cu Stelică) dar şi aşa acest ciclu reuşeşte să irite la un momendat prin exces de zel. Plus că acest univers artificial, creat cu uneltele altui poet, reuşeşte să plictisească cititorul prin lipsa unei autenticităţi şi prezenţa unor formulări oximoronice destul de nefericite. “am un microbus plin cu microbi”, “trăiesc un coşmar visător” etc. Iată şi dovada naumiană a ciclului: “era grozav nu bea ţesea mai ales”, “mă şi înjura”, “mă asasina la cap îmi plăcea al naibii era/ un bengos prăpădit mă agitatule ziceam bagă mă/ una de Dinescu/ fă-te că poezezi/ să ne papagalim poezeşte/ şi el turuia sunt tinerr duamnă am/ puţă de om serios/ îmi place veşnicia de la buric în jos”, “am şi gagică zice omul poartă codiţe luungi/ zic bravo măi năzdrăvanule poate ai şi pupat-o”, “măi devotatule îi zic/ mai ieşi şi tu prin oraş ce stai ca blegu? El tace/ îmi face semn cu ochiul lui umbros”. Chiar dacă îi reuşesc aceste copii la indigo (voite sau nu) aş fi tentat să cred că acest lucru dăunează cărţii. Dar acest ciclu are şi foarte multe reuşite. Lăsând gustul pentru Naum la o parte, Asztalos reuşeşte să captiveze atenţia cititorului prin propriul lui stil, de neconfundat, care va fi prezent în tot ciclul Drăcii angelice. De zdrangoste. Iată câteva din ele: “nişte pompieri focoşi nici nu apucau/ să se stingă că le ardea”, “nebunele sunt doar nişte gagici/ mai trăsnite decât celelalte”, “drace să dispară/ toate femelele cu/ scumpele lor coduri de bare/ abia atunci aş începe naibii şi eu/ să le iubesc”, “dacă femeia te mângâie rău/ bate-o bine”. Şi toate acestea anunţă nebunia simplă şi captivantă din ciclul următor.

În continuare oximoronul este la el acasă. Viaţa este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneao/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”.

Prin cel de-al doilea cilul poezia lui George Asztalos se dovedeşte a fi una aparte; după faţada ludicului, paradoxului şi sarcasmului se află o lume interioară plină de dor, de chin şi de jale.”am un stingător/ cu spumă de şampanie”, “hai pofteşte-mă în mijlocul tău de transport/ am fierbinţeli înveleşte-mă/ cu haina ta gata putrezită din Danemarca/ hai bucură-mă în supărarea mea”, “eu mă ţin de cap vreau să mor/ şi mi-e o sete nebună/ ca o găleată spartă/ uscată la fântână”, “poftiţi vă rog luaţi loc/ v-aş da o dulceaţă/ dar mi s-a terminat de mă dor dinţii/ vă-ntreb plouat aşa/ deşi sunt dureros de senin:/ n-aveţi cumva/ un algocalmin?”, “numai radioul are accese/ cu hailaviu fix pe forevăr”, “ei bine era viaţa mea la o adică/ şi nu morţii ei de lume”, “îmi scriu phoemele cu nopţi albe/ pentru zile negre”, “plăcerea e binele suprem aşa că lua-ne-ar/ naiba delicateselor/ lăsaţi feministele să vină la mine”, “voi veni cu plici-plici pe enter ce mai/ că suntem toţi un download şi un delete/ mergem în pământ în cer sau pe ape care mai de care/ păi normal aşa ne trebuie/ dacă nu suntem Cristos să spunem hai/ ia-ţi tristeţea şi umblă”.

Apărută la Editura Grinta din Cluj-Napoca, în 2009, Zoon poetikon este un debut în forţă pentru George Asztalos. Un zoom poetic, o analiză şi o auto-analiză sub lupă, un stil lejer, dovada unui mare talent, cartea lui Asztalos pregăteşte drumul sigur al unui poet adevărat.

50 de votcă și 100% poezie – tabăra artgothica sibiu 2011

Mottor:
”Preferam 50 de votcă d-apăi noa: îi bine și așa, dă-mi cartea!” – Ion Mureșan

George cel Asztalos, proaspăt întors de pe tărîmuri sibiene, din tabăra de poezie ”Artgothica” – Sibiu – Cisnădioara, gîndește cu VOCE TARE: dacă vrei să-ți dai foc la valiză, adună 40 de poeți de peste tot, cazează-i, dă-le de mîncare, de beut, și pune-i să recite. Vei auziii poeziii (și iară zii) pînă cînd se albesc la față pereții și cad, mangă, rupți în gură de apa ei sființită cu tărie.

Așa cum i-am spus și lui Adrian Suciu, nu e deloc important să fii poetul cel mai bun. E mult mai important să fii mai rău. Și mai vizibil. Acuma vizibili am fost... nu știu și cît de răi. Cu sau fără ghilimele. Și cîte a avut de pătimit părintele Călin Sămărghițan după noi. Dar a ieșit o tabără super tare, cu poeme, muzică și distracție la superlativ.

Am cunoscut oameni ( în special tineri) pe care nu-i știam decît de pe net. Călin Sămărghițan, Dan Herciu, Alexandar Stoikovici, Marius Ștefan Aldea, Gabriel Nedelea, Doru Emanuel Iconar, Iulia Matei, Mirela Lungu, Cristina Nemerovschi, Anca Mizumschi, Maria Dobrescu, Viorel Păcală, Ariadna Petri sau oameni pe care nu-i știam decît din cărți: Ion Mureșan, Lucian Vasilescu, Ioan Moldovan, George Precup ș.a… sau pe actorul Mihai Bica, pe care l-am rugat să-mi recite două poeme. Mai vechile mele cunoștințe în frunte cu Adi Suciu au fost: Adriana Lisandru, Ștefan Ciobanu, Adrian Munteanu, Florian Silișteanu, Magda Mirea, Ștefan Doru Dăncuș și Emilia Dănescu.

La prima recitare, de la Cercul Militar Sibiu, am fost prezentat de Călin Sămărghițan drept un poet paradoxal de etnie maghiară care simte românește, (un fel de rara avis, dacă mă gîndesc bine), venit tocmai din capitala neînțelegerilor interetnice, Tg Mureș. La a doua, de la Cetatea Cisnădioarei, deși aveam probleme cu stomatologul, mi-am luat poezia în dinți, sus și tare, cum pretindea nenea Muri tuturor și am recitat încă două poeme, cuprinse în Antologia Artgothica 2011.

Au mai fost edituri, reviste, lansări, recitaluri, fără împușcături de paint-ball că a plouat, în schimb niabunii ghe litheratori au jucat tenis de masă chiar și noaptea pe la 3 în timp ce alții cîntau la chitare de mai să sune vecinii asurziți la poliție.

Faze antologice: Ziua a 1-a, la Cafeneaua Atrium de lîngă Podul Mincinoșilor, recitalurile lui Lucian Vasilescu și Adrian Munteanu.
Ziua a 2-a, recitalurile lui Ion Mureșan și Adrian Suciu la Sala Centrului Militar.
Ziua a 3-a, ”recital” Ion Mureșan, la Sala de Mese din Cisnădioara, care a spus despre cartea oferită în dar de Silviu Viorel Păcală, precum și anume că: ” preferam 50 de votcă d-apăi noa: îi bine și așa, dă-mi cartea!”

Nu știu cum se face dar io cred că pină data viitoare vom pierde. atît de multe am avut de cîștigat din această întîlnire încît pînă la următoarea va fi greu. și mai cred că dacă unul din marii noștri poeți, Mircea Ivănescu, s-a gîndit să plece puțin tocmai cînd zarva și bucuria poeților era mai mare, cred că epifania lui discretă obligă. obligă staff-ul Artgothicii să ducă proiectul mai departe și mai sus, nu să-l parcheze pe 2 ani cum am auzit și obligă pe fiecare în parte să stăm și să scriem vertical în fața absurdului orizontal al extincției. pierderea lui Mircea am resimțit-o și noi, chiar dacă nu eram pregătiți fizic pentru înmormîntare. dar la drept vorbind așa aș vrea să mor și eu: cînd bucuria poeților e la superlativ, să-i și întristez o țîră, să le fac în ciudă!
una peste alta, așa cum scriam și într-un comentariu la articolul premergător acestei sărbători cu îngropare, al Eugeniei Reiter, a fost un regal poetic și, mai ales, al prieteniei de neuitat! Felicitări sibienilor care sunt niște oameni faini și demni să fie iubiți de să nu se vadă! Felicitări pentru toate aceste momente antologice ale poeziei fără vîrstă și, mai ales, adevărată!

În rest vorbesc pozele și timpul peste ani: ”băi ce tineri și diliți mai eram”
Fotografiile aparțin Iuliei Matei.