Despre Păunescu și dispariția lui se poate vorbi la nesfîrșit atît pro cît și contra. Dacă e să fim realiști pînă la capăt n-a fost nici mai sfînt nici mai păcătos ca majoritatea poeților români, indiferent de regimul în care și-au scris opera. Și dacă e să fim sinceri, acum că s-a dus între cei drepți, Păunescu e chiar simpatic la modul în care dormea în extraordinar de importantele ședințe parlamentare. Putem spune chiar că era un mod inedit de protest. Și n-am fi chiar departe de adevăr. Despre opera lui în versuri clasice și care se pliau perfect pe sentimentele majorității numai de bine. E tipică românului născut descurcăreț. Ca și lui Dinescu de altfel. Ambii au avut și au o capacitate admirabilă de adaptare la regimuri total diferite. Firi pacifiste deși combatante în aparență, ambii au avut și au marca judecătorului de pace în ce privește contradicțiile sociale, chiar dacă o atare atitudine poate fi taxată drept mediocră, ei și mulți din cititorii lor o numesc echilibrată, ne-extremistă. Date fiind aceste realități autohtone, imperativele supraviețuirii s-au impus în cazul majorității scriitorilor români. Iar valoarea adevărată a unui scriitor se măsoară atît în prieteni cît și dușmani. Indiferent de coloratura lui sau de cantitate, Păunescu a avut un cuvînt greu de spus în Literatura Română. Trebuie să fi un iluzionist invidios să vezi dispariția lui la modul radicalist sau ca pe un fapt mărunt. Dar și închipuit adulator să o vezi la modul eroic. Nu. Poeții români nu sunt nici vedete de circ nici eroi. Sunt doar băieți descurcăreți. Niște tipi deștepți care ”s-au scos”. Atîta tot. Păunescu n-a dispărut, dragilor. Doar ”s-a scos”.
Dumnezeu să-l aibă în pază și să-l ierte!
