Sony_Blind_Love_Movie_Station

conform oricărei definiții științifice

nu dovedim nimic altceva

decît minunea că realitatea e alta

așa cum nu ne scăldăm de două ori

în aceeași șampanie sau

așa cum realmente trebuiesc doi

ca să te trezești că ești cam trăsnit

de altfel femeii nu-i trebuie un bărbat

bun la pat

ci dimpotrivă îi trebuie un nebun

asta nu pentru că tu nu ști

să-ți recunoști ieșirile

ci mai degrabă pentru că ea

la rîndul ei

a fost pierdut-trăsnită și știe

e clar lumea vă impune prin

cele mai bune intenții

formele ei autorizate de nebunie

dar voi o țineți pe a voastră

aia clandestină și fără

termen de grațioasă comparație

tot filmul pe care îl bate viața

e acela că dacă am pornit-o nebun

inevitabil o vom termina bine

inevitabil trebuiesc doi așadar

ca să te trezești că realizezi

ce paștele dragostei înnebunești

aici unde se sfîrșește lumea în hapiend

aici unde lumina

din ochii filmului se stinge

în cea mai jucăuș-drăgăstoasă orbire

De ce e faină România, pe bune, fără mânie?

Mi-am pus întrebarea asta pentru că s-au adunat prea multe mânii de ziua Ro-mâniei pe 2010, un an de austeritate și recesiune severă, un an sărbătorit prin muncă pe cît de ”patriotică” pe atît de grea și obositoare. Chiar așa de ce e faină țara în care te-ai născut și trăiești? Țara în care muncești de dimineața pînă seara să tragi țevile grele de plastic prin șanțuri și noroaie ca să conectezi oamenii la rețeaua de apă și ei nu au o vorbă de mulțumire pentru tine ci dimpotrivă te înjură că le strici drumul? Ei știu mai bine: e țara lui Comision-Vodă care Fonduri Europene?

La drept vorbind te și apucă dorul să-ți iei câmpii și să-i lași pe toți în supărarea lor. Dar ce e fain e că peste ani vor înțelege și, poate, ne vor mulțumi generațiile viitoare. Acum e mai greu. Și cu reanimarea țării după o boală prelungă de roșu în gît, a fost mai greu. Cine a vrut rezultate imediate, aici și acum, ”și-a tras un mic hipermarket” sau un mall, ceva. Cu producția e mai complicat, durează nerăbdător de mult. Și noi vrem Europă de fast-food, fast-love și fast-everything. De asta și emigrăm: dacă nu vine Europa la noi mergem noi și o românizăm de nu se vede! Dacă e să fim sinceri cu noi înșine, avem o țară supărată dar iubitoare. O țară care știe să facă haz de necaz, să-și facă indispozițiile suportabile. O țară în care e timp pentru toate: tristeți, bucurii, succese și dezastre, aspecte indispensabile ale vremilor postmoderne, care nici nu ar fii ce sunt, una fără alta. Ar trebui să fim mîndrii mai ales de Național-Geografia ei în care se găsesc de toate: cîmpii, munți, păduri, rezervații, Deltă și Mare. Alte țări sunt mult mai sărace și nu-și permit luxul să fie supărate din cauza propriei țări. Sunt mult mai modeste sau chiar lipsite de fițe naționale. Chiar domnilor politicieni: știați că în Nigeria nu sunt unguri? Sunt doar majorități naționale. Nicio minoritate, niciun trib nervos care să amenințe ființa națională! Deci la drept vorbind e fain și cu unguri în România și cu români în Europa și hai să ne trăiești țară-mea că fain îi la tine, deși n-avem timp să recunoaștem asta, n-avem timp nici să murim odată sănătos așa, ca lumea!

Citatul lunii (rubrică permanentă)

”Hai să prindem, să duceți!” - Tetea Văsălie ghe pe Șantieru Cucu (banii ioc da mult ghe lucru)

Dureri de spate

așa e omul hăbăuc într-o veselie

își amintește doar

nenorocirile alea bune

că alea trăsnite în

moalele stabilimentului

se ascund sfios

și ies la iveală cînd ți-e lumea mai dragă

așa sunt posibile lacrimile fericite

dar restul e amnezie

restul e un fel de amfetamină

care-și revendică proastă de bună

răzbunarea aia total fără rost

oricum durerea o duci pe picioare

pare inexistentă neștiut-dispărută

pînă la proba contrarie

exact așa cum lipsești bunăoară

de la înmormîntarea tatălui tău

pentru că dragul de el nu te-a văzut

decît de două-trei ori în viață

dar tatăl tău rămîne acolo sfios

numele lui e uitare și

pînă la proba contrarie

n-o să te vadă nici măcar în moarte

restul e ca la voia lui tetea Amnezeu

n-ai de ales decît de-acolo înainte

să hotărăști:

o să mă rupă spatele în fericire

numai în felul Meu

The positive shit

oamenii te vor optimist dar luzăr așa

un fel de banc prost

ăsta ar fi idealul lor comunitar

să gîndești pozitiv în nenorocirea ei de viață

să fii absent la toate nasoliile ei oribile

pentru că însuși cuvîntul ăsta oribil

e un extraterestru

nu poate să fie membru în aceeași familie

în care ne spălăm ciorapii obosiți

bunăoară

după cea mai de coșmar zi de șantier

ironia i-a făcut să viseze cel mai mișto dintre vise

au visat super-pozitiv chiar dacă involuntar

iar concluzia lor e că se poate

se poate pe dracu pe speranțe de rahat

cu teorii de-a-moaca pentru bambilici puerilo-senili

și cînd se gată speranțele ca slănina din pod

o dăm pe mămăligă friptă cu varză acră

omule ei vin și spun omule

avem știri de la 17 destule

nu veni și tu să ne amin-tești cît poate fi de rău

bagă ceva cu hepiend să ne rîdem

cerebelele din scăfîrlie

una-i că a fi om nu e ce se crede

și alta că pe mine să nu mă auziți niciodată

vorbind de rău

pentru că atunci va fi foarte rău

luați-mă așa reticient cum sunt

și fie vorba între noi în definitiv

n-o să am pentru nimeni de dat

nimic prea pozitiv

Românul s-a născut descurcăreț. Și Păunescu ”s-a scos”.

Despre Păunescu și dispariția lui se poate vorbi la nesfîrșit atît pro cît și contra. Dacă e să fim realiști pînă la capăt n-a fost nici mai sfînt nici mai păcătos ca majoritatea poeților români, indiferent de regimul în care și-au scris opera. Și dacă e să fim sinceri, acum că s-a dus între cei drepți, Păunescu e chiar simpatic la modul în care dormea în extraordinar de importantele ședințe parlamentare. Putem spune chiar că era un mod inedit de protest. Și n-am fi chiar departe de adevăr. Despre opera lui în versuri clasice și care se pliau perfect pe sentimentele majorității numai de bine. E tipică românului născut descurcăreț. Ca și lui Dinescu de altfel. Ambii au avut și au o capacitate admirabilă de adaptare la regimuri total diferite. Firi pacifiste deși combatante în aparență, ambii au avut și au marca judecătorului de pace în ce privește contradicțiile sociale, chiar dacă o atare atitudine poate fi taxată drept mediocră, ei și mulți din cititorii lor o numesc echilibrată, ne-extremistă. Date fiind aceste realități autohtone, imperativele supraviețuirii s-au impus în cazul majorității scriitorilor români. Iar valoarea adevărată a unui scriitor se măsoară atît în prieteni cît și dușmani. Indiferent de coloratura lui sau de cantitate, Păunescu a avut un cuvînt greu de spus în Literatura Română. Trebuie să fi un iluzionist invidios să vezi dispariția lui la modul radicalist sau ca pe un fapt mărunt. Dar și închipuit adulator să o vezi la modul eroic. Nu. Poeții români nu sunt nici vedete de circ nici eroi. Sunt doar băieți descurcăreți. Niște tipi deștepți care ”s-au scos”. Atîta tot. Păunescu n-a dispărut, dragilor. Doar ”s-a scos”.

Dumnezeu să-l aibă în pază și să-l ierte!

Principiul tăcerilor comunicante

șomezi și toată lumea e inutilă
tace din principiu
un fel de grevă generală în care
numărul solicitat nu e alocat
are telefonul închis
sau nu se află în aria de acoperire

ai vrea să îți zbori asta din cap
ai vrea chiar de mîine să pui
mîna și să o chemi la interviu
ai vrea să-i spui că e pe ducă
și că asta-i situația dar mai e o șansă
o nenorocire mai veselă sau ceva

e un principiu mortal nu există scăpare
doar pentru cei cîțiva
stupid-prăpădiți norocoși

lumea e un sistem silențios dat dracului
de muncit și de sexy
care pînă la urmă tot te va vinde
la piața de vechituri

vom șoma fiecare nu visați altceva
pe toți îi disponibilizează uzanțele de zi cu zi
viața preferă mereu ceva nou
ceva mai al dracului
sau altceva mult mai sexy

iar noi tăcem sau o lălăim așa
cu foamea de gît
hoți prăduiți sau fugiți
amuțim sau țipăm ca din gură de moarte

în timp ce sărăcia asta de viață se duce
mîndră și tăcută
naiba știe unde
dar tot mai departe