cum ar trebui să fie un sait literar
motto:
"Altă caracteristică a tribului era existenţa poeţilor. La ritual lua parte oricine voia, se forma un cerc compus din vrăjitori şi din mulţime, cu toţii întinşi pe jos. La întîmplare, unul din ei nu se putea stăpîni şi striga tot ce îl doare sau îl fericeşte. Dacă poemul nu-i mişca, nimic nu se întîmpla. Dacă însă cuvintele poetului îi fascinau, se îndepărtau cu toţii de el, "under a holly dread"...stăpîniţi de o oroare sacră. Nimeni, dar absolut nimeni nu-i va mai adresa o vorbă, nici măcar propria lui mamă. Din acea clipă el nu mai era om ci zeu. Şi oricine putea să-l omoare...
Poetul, dacă mai apuca, îşi căuta refugiu în nisipurile dinspre Nord"
J. Louis Borges - Cartea de nisip
Una din păcatele capitale ale literaturii este izolaţionismul. Separatist sau de castă, provincial sau hermeneutic, patriotic sau lingvistic, de “isme” diverse, de club exclusivist,
ş.a.m.d. toate cu ştaif anarhist de “ştim noi mai bine” cu şi anume ce se papă litheratura.
Iar nenorocirea care nu vine singură... vine cu bisericuţe de my way or the highway, cu turnuleţe de pixeli sau de revistuţe obscure cu aere extra dar abia ordinare, cu mai multe
obligaţii decît drepturi, cu informaţii inutilizabile şi ierarhii magraonice de babalîci expiraţi.
Îmi tot revine în minte uşa lui Nichita veşnic deschisă tuturor vizitatorilor. Nu că aş muri după necuvintele lui dar ca idee de deschizător şi trăitor în ale poeziei omul era genial...
Dacă literatura trebuie să deschidă braţele universalităţii atunci le va deschide sincer,
total, liber şi con graţie...Altfel sunt doar tentative. Şi se tentează mai ales imposibilul.
Saiturile de profil din spaţiul virtual sunt prea sectante la ora actuală. Există chiar un paradox: majoritatea au nume neutre in ideea izolaţionistă , aşa cum de pildă “tiuk” nu-şi spune “saitul basarabenilor litherari” dar este mai ales aşa ceva , aşa cum “agonia” nu-şi spune “ saitul regăţenilor” dar e mai ales al lor, depinde cît de regionaliste ne sunt cerebelele...:) În felul ăsta nu se poate aspira la recunoaştere europeană dară-mi –te la cea universală... Se va obiecta poate lipsa de promovare, de marketing reclamogen, specific.
Dar nu va ţine : cea mai bună reclamă e valoarea artistică autentică şi care se autoimpune.
Restul e Hollywood cu frişcă, felie de lămîie şi gheaţă. Adevărata obiecţie ar fi lipsa de informaţie de profil şi de surse de inspiraţie. Şi aici revin la titlul articolului de faţă:
ce ar trebui să fie? Păi în principiu să le luăm pe rînd:
1. Inspirant şi emulativ, atît tehnic cît şi spiritual
2. Neoavantgardist în sensul de vîrf de lance al literaturii de mîine
3. Toţi membrii cu aceleaşi drepturi (majoritare) şi obligaţii (minime)
4. Drepturi revolute:
- Orice membru are dreptul să premieze şi să fie premiat în cazul creaţiilor de excepţie
- Să aleagă şi să fie ales în consiliul director al saitului
- Să fie informaţi permanent cu privire la edituri ( un Top n-ar strica) la concursuri,
evenimente culturale, traduceri, impresariat, link-uri literare alternative, precum şi ultimele bîrfe şi noutăţi literare.
5. Dreptul de a NU aminti de nimic şi de a da de regîndit şi resimţit totul.
6. Dreptul de a face şi anume ceva pe glorie şi de a fi anonimul popular preţuit la reala lui valoare.
7. Dreptul artistic la animalitate divină, prin care pot fi eu însumi şi în acelaşi timp excepţional.
8. Ajung şapte-zile-şapte-drepturi, dar lista rămîne deschisă permanent...:)
Tot în principiu, acest nou sait literar va avea un nume cu anume conotaţii regionaliste doar de sanchi aşa, să dea apă la moara bîrfeţilor...dar va fi de fapt transfrontalier în crezul lui axiologic, va intra cine vrea şi va rămîne cine “se scoate”...în evidenţă, evident...:)
Avem şi o propunere de titlu din partea unui tînăr autor (e vorba de Darie Ducan) :
Titlul ar fi Transliteraria.net...
Sus e propunerea mea de Frontispiciu, cu un subtitlu pastişat tot pe o idee a lui Darie. Imaginea e un fractal din seria Manderbolt...
P.S. Cu privire la motto. “Poetul” acela se autoexilează...în universalitate. Speranţa noastră e să găsim printre noi cel puţin UN asemenea proscris, căruia să-i dăm titlul de Scriptor Honoris Causa... Aşteptăm comentarii, înscrieri, noi contribuţii, critici constructive şi demolatoare, orice
credeţi că poate lansa pe orbită o nouă revelaţie. Haideţi cu noi...spre mileniul douăjdoi...:)
Al vostru, amical, de cursă lungă,
de zbor de înnotat pe jos,
George cel Asztalos
Manifestul Infrarealist
infradoză de George Asztalos
Spiritul infrarealist este acela al îngerilor căzuţi. Orfeu, primul dintre infrarealişti, care îmblînzea fiare, dresorul harpist, a căzut sfîşiat... de femei. Nu înainte de a coborî chiar în Infern, pentru iubita lui...Da, infrarealismul e orfic dar şi realist în acelaşi timp. E realitatea care nu se vede dar pe negîndite se simte. În lumea consumeristă de azi se simte prea puţin ; ce să mai infra sau resimţim? Rezultatul e stressant sau oniric. Stăm cu morcovul în cur sau visăm schimbarea. Diversele încercări de divorţ avangardist ale post-modernismului au sfîrşit lamentabil în pacturi casnice şi turnuri de ... pixeli. În poeme cu emoticoane, bloggerite de o lene degeaba. Avangarda a stat deasupra realităţii iar căderea ei a fost pe măsură. A eşuat în manualele didactice pe care le contesta. A damn beautifull end...
E vremea să coborîm în stradă şi chiar sub ea să îi minăm zbenguios lenea, să îi terorizăm drăgăstos luxul trist. Nu mai vrem o artă de cadavre în vid, de aşteptări de Godot...Vrem sperietura, urletul duios de care să ne îndrăgostim subit. Vrem o superbie schizoidă. Zbenguioasă. Vrem să ne rîdă spontan toate dedesubturile, toţi creierii din cap. Asta vrem...
Se spune despre cineva care şi-a găsit rostul în viaţă că s-a realizat. Sau suprarealizat. Noi nu ne găsim rostul ci rostirea. Noi nu ne realizăm ci sărăcim dinadins, ca să ne găsim bogăţiile. Dacă e ceva adevărat sau sublim în noi atunci e dedesubt şi nu în feţe şi suprafeţe.
Infrastructura artei trebuie bazată pe o axiologie nouă. Artistul de azi e ca naivul care exclamă oppa şi cu-cu la ochii telescopici ai melcului...şi vine kitchul, calcă melcul senin, ba mai şi şterge trotuarul cu rămăşiţele lui. Prostia, de ambele părţi, dacă ar durea, jumătate de omenire ar urla de groază. Cealaltă, eventual, ar geme. Infrarealistul dă în faţa kitchului cu bocancul Pe Lîngă melc, „şterge trotuarul” cu rămăşiţele lui virtuale şi abia pe urmă strigă oppa şi cu-cu...
Infrarealistul mănîncă iconiţe pe pită...sau pită unsă cu virgulă...cuţîtu’. Dar ştie ce gust are caviarul fără să facă o tragedie cosmică din asta...
E vremea să ne recunoaştem superba inferioritate de animale divine, un neocentaurism de barbari umanişti va devasta mileniul ,va cirogeniza barierele, va pune amiNtirile în formol...Şi e de preferat să rămînem minunata bestie care dansează cu disperarea acestui coşmar visător...
Spiritul infrarealist este acela al îngerilor căzuţi. Orfeu, primul dintre infrarealişti, care îmblînzea fiare, dresorul harpist, a căzut sfîşiat... de femei. Nu înainte de a coborî chiar în Infern, pentru iubita lui...Da, infrarealismul e orfic dar şi realist în acelaşi timp. E realitatea care nu se vede dar pe negîndite se simte. În lumea consumeristă de azi se simte prea puţin ; ce să mai infra sau resimţim? Rezultatul e stressant sau oniric. Stăm cu morcovul în cur sau visăm schimbarea. Diversele încercări de divorţ avangardist ale post-modernismului au sfîrşit lamentabil în pacturi casnice şi turnuri de ... pixeli. În poeme cu emoticoane, bloggerite de o lene degeaba. Avangarda a stat deasupra realităţii iar căderea ei a fost pe măsură. A eşuat în manualele didactice pe care le contesta. A damn beautifull end...
E vremea să coborîm în stradă şi chiar sub ea să îi minăm zbenguios lenea, să îi terorizăm drăgăstos luxul trist. Nu mai vrem o artă de cadavre în vid, de aşteptări de Godot...Vrem sperietura, urletul duios de care să ne îndrăgostim subit. Vrem o superbie schizoidă. Zbenguioasă. Vrem să ne rîdă spontan toate dedesubturile, toţi creierii din cap. Asta vrem...
Se spune despre cineva care şi-a găsit rostul în viaţă că s-a realizat. Sau suprarealizat. Noi nu ne găsim rostul ci rostirea. Noi nu ne realizăm ci sărăcim dinadins, ca să ne găsim bogăţiile. Dacă e ceva adevărat sau sublim în noi atunci e dedesubt şi nu în feţe şi suprafeţe.
Infrastructura artei trebuie bazată pe o axiologie nouă. Artistul de azi e ca naivul care exclamă oppa şi cu-cu la ochii telescopici ai melcului...şi vine kitchul, calcă melcul senin, ba mai şi şterge trotuarul cu rămăşiţele lui. Prostia, de ambele părţi, dacă ar durea, jumătate de omenire ar urla de groază. Cealaltă, eventual, ar geme. Infrarealistul dă în faţa kitchului cu bocancul Pe Lîngă melc, „şterge trotuarul” cu rămăşiţele lui virtuale şi abia pe urmă strigă oppa şi cu-cu...
Infrarealistul mănîncă iconiţe pe pită...sau pită unsă cu virgulă...cuţîtu’. Dar ştie ce gust are caviarul fără să facă o tragedie cosmică din asta...
E vremea să ne recunoaştem superba inferioritate de animale divine, un neocentaurism de barbari umanişti va devasta mileniul ,va cirogeniza barierele, va pune amiNtirile în formol...Şi e de preferat să rămînem minunata bestie care dansează cu disperarea acestui coşmar visător...
poem oarecum normal
pare-un fecior de lele uşor retardat se rîde
ridică în mîini creatura aceea o ţine sus
zice îl cheamă Manfred zic aha
seamănă cu un cîine dacă nu mă înşel
zic vere sunt încîntat sunt nenea cu excavaţia
sparg drumuri cu privirea da’ tu eşti niţel ciudat
mă faci să rîd deşi mai degrabă
mă muşcă o milă oarecum animalică
am şi gagică zice omul poartă codiţe luungi
zic bravo măi năzdrăvanule poate ai şi pupat-o
ă-hă-hee rîde e ruşinos nu prea mă suportă
zice mi-a dat chiar ieri o palmă
să n-o mai pup că sunt anormal
e ea nenorocită zic unde eşti anormal
dracu’ e anormal că ne-a montat
nişte dorinţe nesimţite
ca să ne sexizeze creierii din cap
io cred că sunt normal zice omu’
zic păi e clar mai bine ai pupa
animalu’ ăsta păros înţelege mai multe
e pre-te-nu meu zice te lasă de vrei
chiar şi să-l mîngîi tii lume
zic Manfred băiatule
tu ştii mai bine ca omu’ cine e
clar ca bună-ziua de bun
sau ca noaptea de fericit
fi-ţi-ar mutra minunii
de cîine ce eşti al dragului
de nesimţit
ridică în mîini creatura aceea o ţine sus
zice îl cheamă Manfred zic aha
seamănă cu un cîine dacă nu mă înşel
zic vere sunt încîntat sunt nenea cu excavaţia
sparg drumuri cu privirea da’ tu eşti niţel ciudat
mă faci să rîd deşi mai degrabă
mă muşcă o milă oarecum animalică
am şi gagică zice omul poartă codiţe luungi
zic bravo măi năzdrăvanule poate ai şi pupat-o
ă-hă-hee rîde e ruşinos nu prea mă suportă
zice mi-a dat chiar ieri o palmă
să n-o mai pup că sunt anormal
e ea nenorocită zic unde eşti anormal
dracu’ e anormal că ne-a montat
nişte dorinţe nesimţite
ca să ne sexizeze creierii din cap
io cred că sunt normal zice omu’
zic păi e clar mai bine ai pupa
animalu’ ăsta păros înţelege mai multe
e pre-te-nu meu zice te lasă de vrei
chiar şi să-l mîngîi tii lume
zic Manfred băiatule
tu ştii mai bine ca omu’ cine e
clar ca bună-ziua de bun
sau ca noaptea de fericit
fi-ţi-ar mutra minunii
de cîine ce eşti al dragului
de nesimţit
vin rîmele.duet pentru girafă şi ploaie
cred că petul de plastic gol e mai viu
decît mortul scîrbit de singurătate
so mark my words sad & lonely kids
de fapt nu există decît o moarte de plictiseală
respectiv o dement de vie solitudine
cînd nu mai eşti nebun de nimic
n-ai decît să-ţi pui mîinile pe piept
şi să aştepţi executorul bisericesc
uite aveam o girafă plictisită
de cîte ori
îi tăiam gîtul
nu doar că nu ieşea
nici urmă de sînge
dar gîtul i se alungea
se aluuuuuungea
se făcea nor şi cădea pe pămînt
ca un ochi de apă chioară
şi rîmele ieşeau în calea ei
strivite de fericire
decît mortul scîrbit de singurătate
so mark my words sad & lonely kids
de fapt nu există decît o moarte de plictiseală
respectiv o dement de vie solitudine
cînd nu mai eşti nebun de nimic
n-ai decît să-ţi pui mîinile pe piept
şi să aştepţi executorul bisericesc
uite aveam o girafă plictisită
de cîte ori
îi tăiam gîtul
nu doar că nu ieşea
nici urmă de sînge
dar gîtul i se alungea
se aluuuuuungea
se făcea nor şi cădea pe pămînt
ca un ochi de apă chioară
şi rîmele ieşeau în calea ei
strivite de fericire
Abonați-vă la:
Postări (Atom)