Iniţial, pe poetul George Asztaloş l-am confundat cu George Astaloş, scriitorul care stă la Paris. Şi n-am căzut doar eu în capcană. Când, pe Facebook, am atras atenţia asupra versurilor tipului din Târgu Mureş, într-un comentariu, actorul Mihai Bisericanu s-a pornit să spună ce om extraordinar este. Se referea la Astaloş. E interesant că şi Asztaloş şi Astaloş au comun simţul umorului, ca şi coniacul la ardelean, ca şi şampania la trăitorul în Franţa. Şi că sunt nedreptăţiţi de critica literară.
Asztaloş, născut în 1963, la el vreau să mă refer, Gyuri pentru prieteni, e printre poeţi precum un trombon într-o orchestră. Hai că m-am luat cu comparaţiile! După ce-i descoperi sunetul n-ai cum să-l ignori. Iese în evidenţă prin exotism, umor, ironie, autoironie şi oleacă de cinism, prin folosirea memorabilă a oximoronului.. A debutat târziu, în 2009, cu volumul de poeme „Zoon poetikon” la editura „Grinta” din Cluj. Fiindcă nu-l cunosc personal, deduc că şi-a dus viaţa sau a încercat să şi-o trăiască omeneşte, acaparat de activităţi colaterale, care nu i-au dat răgazul şi starea să scrie poezie. Nu este exclus ca nici să nu fi avut încredere în versurile sale.
Căutând pe Google articole despre carte, am primit încă o dovadă că România e o ţară tuieşă. Am găsit trei texte, fapt revoltător, deoarece George Asztaloş dă pe dinafară de talent. Să nu te întrebi atunci dacă avem global critici literari sau nişte pulalăi cu nasul pe sus, simbriaşi la editurile importante? Nu este rolul lor principal să susţină afirmarea unor scriitori valoroşi?
Tânărul scriitor Marius-Ştefan Aldea a postat pe blogul lui despre „Zoon poetikon”. A evidenţiat asemănările cu Gellu Naum în primul ciclu din volumul lui Asztaloş, , „Poeme cu animale mici” şi că „Viaţa(la Asztaloş-n.m-A.P.) este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneo/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”(http://mariusaldea.wordpress.com/tag/george-asztalos/). Ciclul al doilea, „Drăcii angelice. De zdrangoste” este net superior valoric, notele sunt mai grave- „nu ştiu cum ar trebui să fie dar cred/că va trebui să fim împreună/într-un fel de minune/şi nu prea e timp de minuni/anul fuge la revelionul sinucigaşilor/vad că oamenii se adună uite/se ţin de mîini sunt mai atenţi/sunt cu mult mai vii/tu unde te mai umanizezi?/fiara din mine o duce de minune/chefuieste păcatele lumii/sau plînge naşterea neprihănitului/totul e fericit de rece îmi tremură/şi creierii din cap/nu atît de frig cît pentru tine/tu unde te mai fericeşti?/îmi lipseşti ca mîna ciungului/te simt întreagă dar/în loc să îmbraţişez eu răstorn/sunt o pacoste o stîngacie de-a dreptul/blestemată la împrăştiere/şi fericiţii se adună sunt mai atenţi/chiar mai vii/se ţin unii pe alţii de mînă/eu mă ţin de cap vreau sa mor/şi mi-e o sete nebună/ca o găleată spartă/uscată la fîntînă( veseli-m-aş şi n-am cui)”, „nu a mai fost demult o conflagraţie mondială suntem fe be mersi/lumea e tot mai pleiboi şi mai diznilend/vremea mai mămoasă/iernile tot mai topite şi pe cale de dispariţie/nu e sigur că pleacă frigul/da parcă vine altceva/parcă vine Dezmorţirea de Apoi ne parchează mitraliera mîntuirii/direct între ochi şi ne cere imperativ/florile sau viaţa/noi ne predăm bărbăteşte ne vindem scumpi/ne expunem la soare iernile ierbivore/şi ce am mai pătimit peste glaciaţiuni/ne dăm încălzibili/şi ele se topesc să ne ierte ca nişte amazoane/furate de peisaj/frumuseţea e lucrul pe lîngă care treci/tocmai ca să te miri/cît poţi să fi de trecător/pe planeta Martie toată tierra e efeminată/vin dimineţi inspirante am expirat aburi destui/e sinucidere curată să nu respiri/adînc/pînă în mugurii de şanel ai plămînilor/pe planeta Martie ne îmbrăţişăm amazoanele/tornadele noastre pacifice/în cea mai înfiorantă bucurie posibilă iată-ne/nişte superbi prăpădiţi/iată-ne/nişte victime de minune(„Tierra efeminada”).
George Asztaloş are damblaua lui poetică. Câştigătoare. Numai să se ţină de ea.
Alexandru Petria
http://alexandrupetria.wordpress.com/2011/09/10/nu-l-scapati-din-ochi-pe-asztalos/#comments
