recenzie la volumul meu de versuri Zoon Poetikon
de Marius Ștefan Aldea
Când l-am cunoscut pe George Asztalos în carne şi oase la Tabăra de Poezie de la Sibiu şi Cisnădioara, am avut un mic şoc: unul din cei mai neserioşi poeţi români în viaţă era, de fapt, de o seriozitate soră cu sobrietatea. Am stat împreună 4 zile şi smulgeam vorbele de la el cu un cleşte conceput special pentru asta. Acest tip, ce poartă cu lejeritate în cârcă dublul vârstei mele, tăcut şi misterios, fumând cât pentru toţi la un loc, contribuie sănătos la frumoasa teorie conform căreia poezia de tip umoristic, având ca fundament poanta, ascunde o lume întoarsă pe dos, nevrozată, deprimată, cinică.
Imediat ce iei cartea lui George Asztalos, te gândeşti la Aristotel şi la al lui zoon politikon. Dacă filosoful studiază omul ca animal social în sânul unei cetăţi, poetul îl studiază ca pe unul poetic, singur-cuc, situat în exteriorul unei cetăţi aflate în prăbuşire. Avem de-a face cu o contemplare la mişto şi o auto-analiză la super-mişto. Ironia şi auto-ironia sunt prezente în toate textele. Asta face lectura plăcută, lejeră şi incitantă. La fiecare pagină lectorul are certitudinea că intră în contact cu un poet lucid, inteligent, ascunzând în spatele poantelor o imensă tristeţe. E ca un one man show, la care ai putea râde o noapte întreagă, ai râde şi ai cădea pe gânduri sau ai repeta halucinant mă râd şi plâng, mă râd.
Cartea se împarte în două cicluri: Poeme cu animale mici şi Drăcii angelice. De zdrangoste. Cele două cicluri sunt incongruente unul cu altul, atât ca întindere, cât şi ca realizare poetică. Mai mult decât sigur că fiecare ciclu reprezintă, practic, o perioadă aparte pentru evoluţia poetului.
În Poeme cu animale mici influenţa naumiană îşi lasă amprenta labei ei de animal gigantic. De cele mai multe ori, trimiterea la Nuam este voită, (vezi Mottografia cu Jenică, trimitere evidentă la Călătoria cu Stelică) dar şi aşa acest ciclu reuşeşte să irite la un momendat prin exces de zel. Plus că acest univers artificial, creat cu uneltele altui poet, reuşeşte să plictisească cititorul prin lipsa unei autenticităţi şi prezenţa unor formulări oximoronice destul de nefericite. “am un microbus plin cu microbi”, “trăiesc un coşmar visător” etc. Iată şi dovada naumiană a ciclului: “era grozav nu bea ţesea mai ales”, “mă şi înjura”, “mă asasina la cap îmi plăcea al naibii era/ un bengos prăpădit mă agitatule ziceam bagă mă/ una de Dinescu/ fă-te că poezezi/ să ne papagalim poezeşte/ şi el turuia sunt tinerr duamnă am/ puţă de om serios/ îmi place veşnicia de la buric în jos”, “am şi gagică zice omul poartă codiţe luungi/ zic bravo măi năzdrăvanule poate ai şi pupat-o”, “măi devotatule îi zic/ mai ieşi şi tu prin oraş ce stai ca blegu? El tace/ îmi face semn cu ochiul lui umbros”. Chiar dacă îi reuşesc aceste copii la indigo (voite sau nu) aş fi tentat să cred că acest lucru dăunează cărţii. Dar acest ciclu are şi foarte multe reuşite. Lăsând gustul pentru Naum la o parte, Asztalos reuşeşte să captiveze atenţia cititorului prin propriul lui stil, de neconfundat, care va fi prezent în tot ciclul Drăcii angelice. De zdrangoste. Iată câteva din ele: “nişte pompieri focoşi nici nu apucau/ să se stingă că le ardea”, “nebunele sunt doar nişte gagici/ mai trăsnite decât celelalte”, “drace să dispară/ toate femelele cu/ scumpele lor coduri de bare/ abia atunci aş începe naibii şi eu/ să le iubesc”, “dacă femeia te mângâie rău/ bate-o bine”. Şi toate acestea anunţă nebunia simplă şi captivantă din ciclul următor.
În continuare oximoronul este la el acasă. Viaţa este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneao/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”.
Prin cel de-al doilea cilul poezia lui George Asztalos se dovedeşte a fi una aparte; după faţada ludicului, paradoxului şi sarcasmului se află o lume interioară plină de dor, de chin şi de jale.”am un stingător/ cu spumă de şampanie”, “hai pofteşte-mă în mijlocul tău de transport/ am fierbinţeli înveleşte-mă/ cu haina ta gata putrezită din Danemarca/ hai bucură-mă în supărarea mea”, “eu mă ţin de cap vreau să mor/ şi mi-e o sete nebună/ ca o găleată spartă/ uscată la fântână”, “poftiţi vă rog luaţi loc/ v-aş da o dulceaţă/ dar mi s-a terminat de mă dor dinţii/ vă-ntreb plouat aşa/ deşi sunt dureros de senin:/ n-aveţi cumva/ un algocalmin?”, “numai radioul are accese/ cu hailaviu fix pe forevăr”, “ei bine era viaţa mea la o adică/ şi nu morţii ei de lume”, “îmi scriu phoemele cu nopţi albe/ pentru zile negre”, “plăcerea e binele suprem aşa că lua-ne-ar/ naiba delicateselor/ lăsaţi feministele să vină la mine”, “voi veni cu plici-plici pe enter ce mai/ că suntem toţi un download şi un delete/ mergem în pământ în cer sau pe ape care mai de care/ păi normal aşa ne trebuie/ dacă nu suntem Cristos să spunem hai/ ia-ţi tristeţea şi umblă”.
Apărută la Editura Grinta din Cluj-Napoca, în 2009, Zoon poetikon este un debut în forţă pentru George Asztalos. Un zoom poetic, o analiză şi o auto-analiză sub lupă, un stil lejer, dovada unui mare talent, cartea lui Asztalos pregăteşte drumul sigur al unui poet adevărat.
