Stupoarea ca revelație (continuare)
Se cheamă că nu ești un artist dacă nu-i dai bătaie ficțiunii și imaginației. Dacă nu-i pui pe cei răi să o sfîrșească nefericiți și pe cei buni să o termine tot într-o fericire.
Crăciun fericit: mă sună creditorii să-mi ureze ”La mulți bani!”
În mod sigur cine a spus că totul curge era un bețiv… de aia a și găsit în vin adevărul.
Cunoaște-te pe tine însuți. Dacă-i cunoști pe ceilalți riști să-i iubești pînă la disperare!
Ce au religia și politica în comun e că ambele sunt afaceri promițătoare: 100 de virgine cînd ar fii arhi-suficientă una și bună! ști-o ploaia dar cei mai mulți n-au s-o vadă nici pe aia!
Singurătatea vine cu aparența exproprierii: pare că nu mai Ai pe nimeni dar să ne ia naiba dacă am avut pe cineva vreodată! Mai degrabă nu ne-am avut nici pe noi înșine! Am avut doar iluzia că suntem stăpîni pe situație. Singurul lucru negativ din solitudine e sperietura trezirii la realitate.
În rest toate bune și faine: ne regăsim așa cum suntem cu adevărat!
Mîndria veteranilor e cel mai triumfalist șut în cur!
Totul e să mergi înainte. Unii chiar pornesc în direcția aia bună.
Dacă faci greșeala să regreți s-ar putea să-ți pară și mai rău.
Nu ești simpatic chiar dacă eviți groapa și ai dreptate să fii pesimist. Mai degrabă dacă ești optimist fără niciun motiv și dai în gropi.
Ce să-mi doresc?... o durere de apă și o bucurie de granit!
Ca să nu uităm cît e iarba de frumoasă trebuie să ne luăm uneori vacanță în deșert.
Lucrurile sunt scumpe pentru că nu le ai. Din clipa în care le ai încep reducerile de preț.
De Crăciun n-am să primesc cadouri nemeritate. E mai bine să le merit și să nu le primesc. Oricum va veni și Crăciunul meu într-o zi. Tot ce sper e să fiu acasă…
Bal. Mascat. De spital
băi să mor io că au venit ăştia şi mi-au lăsat
pe uşă hieroglifele deteliorării
u-ha o să pun să fie în gîţii lor executaţi
ce să-i faci fiecare se duce singur
la mama elementelor
ca împăratul la budă
doar dacă nu are cumva ambiţia
aia cretină să fie şi asasin
da-da eşti condamnat prin definiţie
fratele meu ipocrito-stimabil
lector honoris causa ce eşti
acolo în ciriclicii tăi de bambilici norocos
conform deteliorărilor în vigoare
ţi se comută
ruperea ei de fericire
în muncă zilnică pe viaţă
u-ha păi îţi vei muncii şi creierii din cap
să-ţi tot cîştigi existenţa
tocmai cînd era suficient
să-ţi relaxezi sufleţelul
în recreaţia aia mare
ca să îţi pierzi moartea
îţi spun io că oricum mereu vei găsi
cîteva mici şi drăguţe speranţe
pînă să o dai de tot
în bîlbîiala ei de disperare
u-ha ăştia spun că mai avem
de rezistat la nişte duioase scîrbe
şi la nişte scumpe maladii
pînă să ne facem o vagă idee
despre ce-i aia naibii de frumuseţe
hai să punem mîna pe ei
că viaţa e scurtă şi
hai să n-o mai lungim
le rup capu’
da’ înainte de asta le rup mîinile
u-ha şi îi bat cu ele la cur
pînă se face noapte
în ciriclicii lor de bambilici prăpădiţi
pe uşă hieroglifele deteliorării
u-ha o să pun să fie în gîţii lor executaţi
ce să-i faci fiecare se duce singur
la mama elementelor
ca împăratul la budă
doar dacă nu are cumva ambiţia
aia cretină să fie şi asasin
da-da eşti condamnat prin definiţie
fratele meu ipocrito-stimabil
lector honoris causa ce eşti
acolo în ciriclicii tăi de bambilici norocos
conform deteliorărilor în vigoare
ţi se comută
ruperea ei de fericire
în muncă zilnică pe viaţă
u-ha păi îţi vei muncii şi creierii din cap
să-ţi tot cîştigi existenţa
tocmai cînd era suficient
să-ţi relaxezi sufleţelul
în recreaţia aia mare
ca să îţi pierzi moartea
îţi spun io că oricum mereu vei găsi
cîteva mici şi drăguţe speranţe
pînă să o dai de tot
în bîlbîiala ei de disperare
u-ha ăştia spun că mai avem
de rezistat la nişte duioase scîrbe
şi la nişte scumpe maladii
pînă să ne facem o vagă idee
despre ce-i aia naibii de frumuseţe
hai să punem mîna pe ei
că viaţa e scurtă şi
hai să n-o mai lungim
le rup capu’
da’ înainte de asta le rup mîinile
u-ha şi îi bat cu ele la cur
pînă se face noapte
în ciriclicii lor de bambilici prăpădiţi
Teroare numele tău e Bolnavia!
”suntem lăsaţi la voia sorţii să fim hărţuiţi din interior dar şi din exterior de către fanatici şi revizionişti unguri... pradă vârcolacilor care ... ronţăie graniţele şi... sfâşie apoi inima? De ce tac mai marii lumii? ...Aşteptăm ca lucrurile să se acutizeze şi să izbucnească un conflict după modelul Kosovo...?” –Valentin Stuparu
Iată, dragii baciului, că și în Mioriția umblă teroarea slobodă ca Vodă prin lobodă! Baciul ungurean Tokesh în special ne terrorește de nu mai putem. Iar marile Putori ale Lumii fac pe neputincioasele și ne lasă pradă zombilor, vampirilor și extratereștrilor! Vai de tremuricile și fricoșeniile noastre! Mai cheamă ș-un cîne că ăștia ne distruge cu separația lor!
Se pare că trepădușii lui Vadim au pornit deja noua campanie electorală. Și care anume electorat e mai ușor de prostit despre realitățile din țară decît acela din diaspora? Nu de alta dar fotoliul de cîrpă de la Bruxelles al bardului riscă să se ducă pe apa naționalismului. Și atunci să vezi ce ne se a se!
Vorba hipp-hopistului:
”V-aș aranja pe toți dar mi-e o teamă nasoală că după aia mă va păli damblaua de plictiseală!”
Nu-l scăpaţi din ochi pe Asztalos! - Recenzie la Zoon Poetikon de Alexandru Petria
Iniţial, pe poetul George Asztaloş l-am confundat cu George Astaloş, scriitorul care stă la Paris. Şi n-am căzut doar eu în capcană. Când, pe Facebook, am atras atenţia asupra versurilor tipului din Târgu Mureş, într-un comentariu, actorul Mihai Bisericanu s-a pornit să spună ce om extraordinar este. Se referea la Astaloş. E interesant că şi Asztaloş şi Astaloş au comun simţul umorului, ca şi coniacul la ardelean, ca şi şampania la trăitorul în Franţa. Şi că sunt nedreptăţiţi de critica literară.
Asztaloş, născut în 1963, la el vreau să mă refer, Gyuri pentru prieteni, e printre poeţi precum un trombon într-o orchestră. Hai că m-am luat cu comparaţiile! După ce-i descoperi sunetul n-ai cum să-l ignori. Iese în evidenţă prin exotism, umor, ironie, autoironie şi oleacă de cinism, prin folosirea memorabilă a oximoronului.. A debutat târziu, în 2009, cu volumul de poeme „Zoon poetikon” la editura „Grinta” din Cluj. Fiindcă nu-l cunosc personal, deduc că şi-a dus viaţa sau a încercat să şi-o trăiască omeneşte, acaparat de activităţi colaterale, care nu i-au dat răgazul şi starea să scrie poezie. Nu este exclus ca nici să nu fi avut încredere în versurile sale.
Căutând pe Google articole despre carte, am primit încă o dovadă că România e o ţară tuieşă. Am găsit trei texte, fapt revoltător, deoarece George Asztaloş dă pe dinafară de talent. Să nu te întrebi atunci dacă avem global critici literari sau nişte pulalăi cu nasul pe sus, simbriaşi la editurile importante? Nu este rolul lor principal să susţină afirmarea unor scriitori valoroşi?
Tânărul scriitor Marius-Ştefan Aldea a postat pe blogul lui despre „Zoon poetikon”. A evidenţiat asemănările cu Gellu Naum în primul ciclu din volumul lui Asztaloş, , „Poeme cu animale mici” şi că „Viaţa(la Asztaloş-n.m-A.P.) este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneo/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”(http://mariusaldea.wordpress.com/tag/george-asztalos/).
Ciclul al doilea, „Drăcii angelice. De zdrangoste” este net superior valoric, notele sunt mai grave- „nu ştiu cum ar trebui să fie dar cred/că va trebui să fim împreună/într-un fel de minune/şi nu prea e timp de minuni/anul fuge la revelionul sinucigaşilor/vad că oamenii se adună uite/se ţin de mîini sunt mai atenţi/sunt cu mult mai vii/tu unde te mai umanizezi?/fiara din mine o duce de minune/chefuieste păcatele lumii/sau plînge naşterea neprihănitului/totul e fericit de rece îmi tremură/şi creierii din cap/nu atît de frig cît pentru tine/tu unde te mai fericeşti?/îmi lipseşti ca mîna ciungului/te simt întreagă dar/în loc să îmbraţişez eu răstorn/sunt o pacoste o stîngacie de-a dreptul/blestemată la împrăştiere/şi fericiţii se adună sunt mai atenţi/chiar mai vii/se ţin unii pe alţii de mînă/eu mă ţin de cap vreau sa mor/şi mi-e o sete nebună/ca o găleată spartă/uscată la fîntînă( veseli-m-aş şi n-am cui)”, „nu a mai fost demult o conflagraţie mondială suntem fe be mersi/lumea e tot mai pleiboi şi mai diznilend/vremea mai mămoasă/iernile tot mai topite şi pe cale de dispariţie/nu e sigur că pleacă frigul/da parcă vine altceva/parcă vine Dezmorţirea de Apoi ne parchează mitraliera mîntuirii/direct între ochi şi ne cere imperativ/florile sau viaţa/noi ne predăm bărbăteşte ne vindem scumpi/ne expunem la soare iernile ierbivore/şi ce am mai pătimit peste glaciaţiuni/ne dăm încălzibili/şi ele se topesc să ne ierte ca nişte amazoane/furate de peisaj/frumuseţea e lucrul pe lîngă care treci/tocmai ca să te miri/cît poţi să fi de trecător/pe planeta Martie toată tierra e efeminată/vin dimineţi inspirante am expirat aburi destui/e sinucidere curată să nu respiri/adînc/pînă în mugurii de şanel ai plămînilor/pe planeta Martie ne îmbrăţişăm amazoanele/tornadele noastre pacifice/în cea mai înfiorantă bucurie posibilă iată-ne/nişte superbi prăpădiţi/iată-ne/nişte victime de minune(„Tierra efeminada”).
George Asztaloş are damblaua lui poetică. Câştigătoare. Numai să se ţină de ea.
Alexandru Petria
http://alexandrupetria.wordpress.com/2011/09/10/nu-l-scapati-din-ochi-pe-asztalos/#comments
Zoom poetikon - poetul cu lupă
recenzie la volumul meu de versuri Zoon Poetikon
de Marius Ștefan Aldea
Când l-am cunoscut pe George Asztalos în carne şi oase la Tabăra de Poezie de la Sibiu şi Cisnădioara, am avut un mic şoc: unul din cei mai neserioşi poeţi români în viaţă era, de fapt, de o seriozitate soră cu sobrietatea. Am stat împreună 4 zile şi smulgeam vorbele de la el cu un cleşte conceput special pentru asta. Acest tip, ce poartă cu lejeritate în cârcă dublul vârstei mele, tăcut şi misterios, fumând cât pentru toţi la un loc, contribuie sănătos la frumoasa teorie conform căreia poezia de tip umoristic, având ca fundament poanta, ascunde o lume întoarsă pe dos, nevrozată, deprimată, cinică.
Imediat ce iei cartea lui George Asztalos, te gândeşti la Aristotel şi la al lui zoon politikon. Dacă filosoful studiază omul ca animal social în sânul unei cetăţi, poetul îl studiază ca pe unul poetic, singur-cuc, situat în exteriorul unei cetăţi aflate în prăbuşire. Avem de-a face cu o contemplare la mişto şi o auto-analiză la super-mişto. Ironia şi auto-ironia sunt prezente în toate textele. Asta face lectura plăcută, lejeră şi incitantă. La fiecare pagină lectorul are certitudinea că intră în contact cu un poet lucid, inteligent, ascunzând în spatele poantelor o imensă tristeţe. E ca un one man show, la care ai putea râde o noapte întreagă, ai râde şi ai cădea pe gânduri sau ai repeta halucinant mă râd şi plâng, mă râd.
Cartea se împarte în două cicluri: Poeme cu animale mici şi Drăcii angelice. De zdrangoste. Cele două cicluri sunt incongruente unul cu altul, atât ca întindere, cât şi ca realizare poetică. Mai mult decât sigur că fiecare ciclu reprezintă, practic, o perioadă aparte pentru evoluţia poetului.
În Poeme cu animale mici influenţa naumiană îşi lasă amprenta labei ei de animal gigantic. De cele mai multe ori, trimiterea la Nuam este voită, (vezi Mottografia cu Jenică, trimitere evidentă la Călătoria cu Stelică) dar şi aşa acest ciclu reuşeşte să irite la un momendat prin exces de zel. Plus că acest univers artificial, creat cu uneltele altui poet, reuşeşte să plictisească cititorul prin lipsa unei autenticităţi şi prezenţa unor formulări oximoronice destul de nefericite. “am un microbus plin cu microbi”, “trăiesc un coşmar visător” etc. Iată şi dovada naumiană a ciclului: “era grozav nu bea ţesea mai ales”, “mă şi înjura”, “mă asasina la cap îmi plăcea al naibii era/ un bengos prăpădit mă agitatule ziceam bagă mă/ una de Dinescu/ fă-te că poezezi/ să ne papagalim poezeşte/ şi el turuia sunt tinerr duamnă am/ puţă de om serios/ îmi place veşnicia de la buric în jos”, “am şi gagică zice omul poartă codiţe luungi/ zic bravo măi năzdrăvanule poate ai şi pupat-o”, “măi devotatule îi zic/ mai ieşi şi tu prin oraş ce stai ca blegu? El tace/ îmi face semn cu ochiul lui umbros”. Chiar dacă îi reuşesc aceste copii la indigo (voite sau nu) aş fi tentat să cred că acest lucru dăunează cărţii. Dar acest ciclu are şi foarte multe reuşite. Lăsând gustul pentru Naum la o parte, Asztalos reuşeşte să captiveze atenţia cititorului prin propriul lui stil, de neconfundat, care va fi prezent în tot ciclul Drăcii angelice. De zdrangoste. Iată câteva din ele: “nişte pompieri focoşi nici nu apucau/ să se stingă că le ardea”, “nebunele sunt doar nişte gagici/ mai trăsnite decât celelalte”, “drace să dispară/ toate femelele cu/ scumpele lor coduri de bare/ abia atunci aş începe naibii şi eu/ să le iubesc”, “dacă femeia te mângâie rău/ bate-o bine”. Şi toate acestea anunţă nebunia simplă şi captivantă din ciclul următor.
În continuare oximoronul este la el acasă. Viaţa este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneao/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”.
Prin cel de-al doilea cilul poezia lui George Asztalos se dovedeşte a fi una aparte; după faţada ludicului, paradoxului şi sarcasmului se află o lume interioară plină de dor, de chin şi de jale.”am un stingător/ cu spumă de şampanie”, “hai pofteşte-mă în mijlocul tău de transport/ am fierbinţeli înveleşte-mă/ cu haina ta gata putrezită din Danemarca/ hai bucură-mă în supărarea mea”, “eu mă ţin de cap vreau să mor/ şi mi-e o sete nebună/ ca o găleată spartă/ uscată la fântână”, “poftiţi vă rog luaţi loc/ v-aş da o dulceaţă/ dar mi s-a terminat de mă dor dinţii/ vă-ntreb plouat aşa/ deşi sunt dureros de senin:/ n-aveţi cumva/ un algocalmin?”, “numai radioul are accese/ cu hailaviu fix pe forevăr”, “ei bine era viaţa mea la o adică/ şi nu morţii ei de lume”, “îmi scriu phoemele cu nopţi albe/ pentru zile negre”, “plăcerea e binele suprem aşa că lua-ne-ar/ naiba delicateselor/ lăsaţi feministele să vină la mine”, “voi veni cu plici-plici pe enter ce mai/ că suntem toţi un download şi un delete/ mergem în pământ în cer sau pe ape care mai de care/ păi normal aşa ne trebuie/ dacă nu suntem Cristos să spunem hai/ ia-ţi tristeţea şi umblă”.
Apărută la Editura Grinta din Cluj-Napoca, în 2009, Zoon poetikon este un debut în forţă pentru George Asztalos. Un zoom poetic, o analiză şi o auto-analiză sub lupă, un stil lejer, dovada unui mare talent, cartea lui Asztalos pregăteşte drumul sigur al unui poet adevărat.
50 de votcă și 100% poezie – tabăra artgothica sibiu 2011
Mottor:
”Preferam 50 de votcă d-apăi noa: îi bine și așa, dă-mi cartea!” – Ion Mureșan
George cel Asztalos, proaspăt întors de pe tărîmuri sibiene, din tabăra de poezie ”Artgothica” – Sibiu – Cisnădioara, gîndește cu VOCE TARE: dacă vrei să-ți dai foc la valiză, adună 40 de poeți de peste tot, cazează-i, dă-le de mîncare, de beut, și pune-i să recite. Vei auziii poeziii (și iară zii) pînă cînd se albesc la față pereții și cad, mangă, rupți în gură de apa ei sființită cu tărie.
Așa cum i-am spus și lui Adrian Suciu, nu e deloc important să fii poetul cel mai bun. E mult mai important să fii mai rău. Și mai vizibil. Acuma vizibili am fost... nu știu și cît de răi. Cu sau fără ghilimele. Și cîte a avut de pătimit părintele Călin Sămărghițan după noi. Dar a ieșit o tabără super tare, cu poeme, muzică și distracție la superlativ.
Am cunoscut oameni ( în special tineri) pe care nu-i știam decît de pe net. Călin Sămărghițan, Dan Herciu, Alexandar Stoikovici, Marius Ștefan Aldea, Gabriel Nedelea, Doru Emanuel Iconar, Iulia Matei, Mirela Lungu, Cristina Nemerovschi, Anca Mizumschi, Maria Dobrescu, Viorel Păcală, Ariadna Petri sau oameni pe care nu-i știam decît din cărți: Ion Mureșan, Lucian Vasilescu, Ioan Moldovan, George Precup ș.a… sau pe actorul Mihai Bica, pe care l-am rugat să-mi recite două poeme. Mai vechile mele cunoștințe în frunte cu Adi Suciu au fost: Adriana Lisandru, Ștefan Ciobanu, Adrian Munteanu, Florian Silișteanu, Magda Mirea, Ștefan Doru Dăncuș și Emilia Dănescu.
La prima recitare, de la Cercul Militar Sibiu, am fost prezentat de Călin Sămărghițan drept un poet paradoxal de etnie maghiară care simte românește, (un fel de rara avis, dacă mă gîndesc bine), venit tocmai din capitala neînțelegerilor interetnice, Tg Mureș. La a doua, de la Cetatea Cisnădioarei, deși aveam probleme cu stomatologul, mi-am luat poezia în dinți, sus și tare, cum pretindea nenea Muri tuturor și am recitat încă două poeme, cuprinse în Antologia Artgothica 2011.
Au mai fost edituri, reviste, lansări, recitaluri, fără împușcături de paint-ball că a plouat, în schimb niabunii ghe litheratori au jucat tenis de masă chiar și noaptea pe la 3 în timp ce alții cîntau la chitare de mai să sune vecinii asurziți la poliție.
Faze antologice: Ziua a 1-a, la Cafeneaua Atrium de lîngă Podul Mincinoșilor, recitalurile lui Lucian Vasilescu și Adrian Munteanu.
Ziua a 2-a, recitalurile lui Ion Mureșan și Adrian Suciu la Sala Centrului Militar.
Ziua a 3-a, ”recital” Ion Mureșan, la Sala de Mese din Cisnădioara, care a spus despre cartea oferită în dar de Silviu Viorel Păcală, precum și anume că: ” preferam 50 de votcă d-apăi noa: îi bine și așa, dă-mi cartea!”
Nu știu cum se face dar io cred că pină data viitoare vom pierde. atît de multe am avut de cîștigat din această întîlnire încît pînă la următoarea va fi greu. și mai cred că dacă unul din marii noștri poeți, Mircea Ivănescu, s-a gîndit să plece puțin tocmai cînd zarva și bucuria poeților era mai mare, cred că epifania lui discretă obligă. obligă staff-ul Artgothicii să ducă proiectul mai departe și mai sus, nu să-l parcheze pe 2 ani cum am auzit și obligă pe fiecare în parte să stăm și să scriem vertical în fața absurdului orizontal al extincției. pierderea lui Mircea am resimțit-o și noi, chiar dacă nu eram pregătiți fizic pentru înmormîntare. dar la drept vorbind așa aș vrea să mor și eu: cînd bucuria poeților e la superlativ, să-i și întristez o țîră, să le fac în ciudă!
una peste alta, așa cum scriam și într-un comentariu la articolul premergător acestei sărbători cu îngropare, al Eugeniei Reiter, a fost un regal poetic și, mai ales, al prieteniei de neuitat! Felicitări sibienilor care sunt niște oameni faini și demni să fie iubiți de să nu se vadă! Felicitări pentru toate aceste momente antologice ale poeziei fără vîrstă și, mai ales, adevărată!
În rest vorbesc pozele și timpul peste ani: ”băi ce tineri și diliți mai eram”
Fotografiile aparțin Iuliei Matei.
”Preferam 50 de votcă d-apăi noa: îi bine și așa, dă-mi cartea!” – Ion Mureșan
George cel Asztalos, proaspăt întors de pe tărîmuri sibiene, din tabăra de poezie ”Artgothica” – Sibiu – Cisnădioara, gîndește cu VOCE TARE: dacă vrei să-ți dai foc la valiză, adună 40 de poeți de peste tot, cazează-i, dă-le de mîncare, de beut, și pune-i să recite. Vei auziii poeziii (și iară zii) pînă cînd se albesc la față pereții și cad, mangă, rupți în gură de apa ei sființită cu tărie.
Așa cum i-am spus și lui Adrian Suciu, nu e deloc important să fii poetul cel mai bun. E mult mai important să fii mai rău. Și mai vizibil. Acuma vizibili am fost... nu știu și cît de răi. Cu sau fără ghilimele. Și cîte a avut de pătimit părintele Călin Sămărghițan după noi. Dar a ieșit o tabără super tare, cu poeme, muzică și distracție la superlativ.
Am cunoscut oameni ( în special tineri) pe care nu-i știam decît de pe net. Călin Sămărghițan, Dan Herciu, Alexandar Stoikovici, Marius Ștefan Aldea, Gabriel Nedelea, Doru Emanuel Iconar, Iulia Matei, Mirela Lungu, Cristina Nemerovschi, Anca Mizumschi, Maria Dobrescu, Viorel Păcală, Ariadna Petri sau oameni pe care nu-i știam decît din cărți: Ion Mureșan, Lucian Vasilescu, Ioan Moldovan, George Precup ș.a… sau pe actorul Mihai Bica, pe care l-am rugat să-mi recite două poeme. Mai vechile mele cunoștințe în frunte cu Adi Suciu au fost: Adriana Lisandru, Ștefan Ciobanu, Adrian Munteanu, Florian Silișteanu, Magda Mirea, Ștefan Doru Dăncuș și Emilia Dănescu.
La prima recitare, de la Cercul Militar Sibiu, am fost prezentat de Călin Sămărghițan drept un poet paradoxal de etnie maghiară care simte românește, (un fel de rara avis, dacă mă gîndesc bine), venit tocmai din capitala neînțelegerilor interetnice, Tg Mureș. La a doua, de la Cetatea Cisnădioarei, deși aveam probleme cu stomatologul, mi-am luat poezia în dinți, sus și tare, cum pretindea nenea Muri tuturor și am recitat încă două poeme, cuprinse în Antologia Artgothica 2011.
Au mai fost edituri, reviste, lansări, recitaluri, fără împușcături de paint-ball că a plouat, în schimb niabunii ghe litheratori au jucat tenis de masă chiar și noaptea pe la 3 în timp ce alții cîntau la chitare de mai să sune vecinii asurziți la poliție.
Faze antologice: Ziua a 1-a, la Cafeneaua Atrium de lîngă Podul Mincinoșilor, recitalurile lui Lucian Vasilescu și Adrian Munteanu.
Ziua a 2-a, recitalurile lui Ion Mureșan și Adrian Suciu la Sala Centrului Militar.
Ziua a 3-a, ”recital” Ion Mureșan, la Sala de Mese din Cisnădioara, care a spus despre cartea oferită în dar de Silviu Viorel Păcală, precum și anume că: ” preferam 50 de votcă d-apăi noa: îi bine și așa, dă-mi cartea!”
Nu știu cum se face dar io cred că pină data viitoare vom pierde. atît de multe am avut de cîștigat din această întîlnire încît pînă la următoarea va fi greu. și mai cred că dacă unul din marii noștri poeți, Mircea Ivănescu, s-a gîndit să plece puțin tocmai cînd zarva și bucuria poeților era mai mare, cred că epifania lui discretă obligă. obligă staff-ul Artgothicii să ducă proiectul mai departe și mai sus, nu să-l parcheze pe 2 ani cum am auzit și obligă pe fiecare în parte să stăm și să scriem vertical în fața absurdului orizontal al extincției. pierderea lui Mircea am resimțit-o și noi, chiar dacă nu eram pregătiți fizic pentru înmormîntare. dar la drept vorbind așa aș vrea să mor și eu: cînd bucuria poeților e la superlativ, să-i și întristez o țîră, să le fac în ciudă!
una peste alta, așa cum scriam și într-un comentariu la articolul premergător acestei sărbători cu îngropare, al Eugeniei Reiter, a fost un regal poetic și, mai ales, al prieteniei de neuitat! Felicitări sibienilor care sunt niște oameni faini și demni să fie iubiți de să nu se vadă! Felicitări pentru toate aceste momente antologice ale poeziei fără vîrstă și, mai ales, adevărată!
În rest vorbesc pozele și timpul peste ani: ”băi ce tineri și diliți mai eram”
Fotografiile aparțin Iuliei Matei.
Hypera: sait literar lansat din nou de Andrei Ruse și compania
Îi urez bun venit și succes pe piața literară online noului http://hyperliteratura.ro/
Asztalos G. George
Create Your Badge
Asztalos G. George
Create Your Badge
Hal de siècle
dar mai sunt așteptări ne vîslim ieșirea din minți
sortați grămadă pe paiul înecatului
și care naiba de cuvînt mai e onorabil
dacă nu mai sunt decît vorbe?
mi se face poftă de te-miri-ce
numai de viață nu
akka în secolul ăsta de sfeclă
sunt gravid cu mă-ta moarte
și cred că am încurcat-o
nu știu ce urît ne ridică
voma la cer
dar va fi mai mare dragul
draj-copii o să ne iasă inocența
ca ochii din cap
și cu toate astea
probabil că bucuria are perspective
indecedabile
ba chiar
e de minune cum ți-o ia apa
și cum o duce pe arătură
asta e realitatea ne scapă
și anume ne scapă cîte una
peste ochi
într-un asemenea hal
că totul e sefeu
cu stele verzi
și-al naibii să fi dacă mîine
nu e o nouă zi
misterioasa armurăreasă
azi am mai realizat ceva mă întrebam de ce
sunt unii incurabil de misterioși
și cred că ăia care-i plac
nu au nevoie de explicații
iar ăia care nu oricum nu îi cred
apropo de plăcere vecina mea Iollanda
cu pensie de (la) stat fără dinți
și fără litera R în vocabular
zice îmi pae hău
zice pe mine m-a dat afahă iubihea
zice nu mai hecunosc nicio plăcehe în ea
zic doamnă dhagă io vă admih
ba chiar vă asemuiesc fhumoasei ahmuhăhese
a lui Hodin
dar să știți că mie-mi pare rău
numai de dracu
nu vă afectați sunt un tip eminamente nohmal
am chiar și o drăcie de angel păzitor-prădătorrr
lumea habar nu are e un mister mă și mir
cum mă-sa ne mai ține vii
dar mie mi-e omor
Doar pentru cei cu mintea sexy
fucking invincible to everyone
decît un venit constant la bugetul de stat
n-ai de ales totu-i o poezie
sau un fel de pierzanie invincibilă
se pare că înainte erai îndrăgostit
de o lume mai faină
și de magia aia că ești cineva
dar arătările astea sunt pentru poeți
pentru ăia care suferă
că nu mai au
pentru cine suferi
uite mi-am dat buletinul la schimbat
și ăștia leneșii m-au ținut la coadă
așa fără termen și fără identitate
mai mult de una bucată săptămînă
am fost nimeni
și al dracului că nimeni nici măcar
nu și-a dat seama de asta
Poveste porcină cu happy-end
Un om și-a tăiat nevasta. Nu mai avea omul zile și loc de ea. Așa că a fiert-o. După care a dat-o la porci. Pe urmă s-au repezit la el polițiștii și judecătorii. Ăștia l-au prins și l-au băgat la zdup.
Legea era chiar aspră. Așa că au fost pedepsiți și porcii. I-au tăiat și i-au mîncat polițiștii și judecătorii.
Apel la donatorii onorifici de carte
Dragilor scriptori sau lectori honoris causa! Acesta e un apel la o donație onorifică de carte pentru tinerii cititori ai Bibliotecii din Sebeș, Alba, localitatea de lîngă care s-a născut Lucian Blaga. Facem apel pentru că biblioteca în cauză are fonduri minime pentru achiziții de carte contemporană și orice donație în acest sens nu doar că e un gest nobil dar și ușurează la corazon. Trust me personal am donat cîteva exemplare de Zoon Poetikon și mă simt mai ușor. E reconfortant și mai ales merită.
Pentru adresa exactă urmați acest link :
http://fdl.ro/o-carte-pentru-blaga/
Vă mulțumim!
Pentru adresa exactă urmați acest link :
http://fdl.ro/o-carte-pentru-blaga/
Vă mulțumim!
în fluturii mei
azi poetul a cărat pămînt cu roaba
dar care pămînt că era mai mult noroi
și care oameni colegi că erau mai mult lepre
fauna obișnuită de țigani și putori ex-comuniste
atît de obi că nici nu mai vedem ce și cum
la terminarea programului
un mic fluture albastru
se odihnea impasibil
pe o glie de noroi uscat
asta mi s-a părut vă jur
cea mai gravă jignire a zilei
Cinema Progresul, or the Poetry of Demolition
Cinema Progresul was the symbol of our resistance in the communist period of our teenage, a place where escaping from home and from school lessons, escaping from the sadness of uniformity and the whole red stupidity of the system, even by only watching a movie for a few hours was scandalously magic and absolutely fabulous!
For me, as a teenager, it was the place where I saw my first 3D movie, with those paper glasses, a sort of Russian documentary, in which, like at the beginning of the cinematographic adventure, when people were scared of the train ”coming out” on great speed from the screen, the same fear was felt all over again, this time by three-dimensional reality, with animals walking jumping and screaming everywhere in the dark room, near us, ”threatening to eat us alive”...
For one of my poet-lady friends, now living in Bucharest, it was the place of romantic adventures, where she kissed his first shy lover-boy, up in the balcony, while watching ”Cassablanca” or ”On the wings of the wind”, several times in a row.
This escapist thing is now possible every step of the way and that may be a sort of dream come true in the actual century. But at that time, it was love on the first site, and what we believed real progress could be. Those times made possible even Romanian masterpieces of cinematography, like ”Mircea cel Bătrîn” of the Romanian screenwriter and producer Sergiu Nicolaescu. This piece of art, inspired by true events, happened in our epic fighting against the Turkish empire, can stand any time near ”The Seven Samurais” of Akira Kurosawa! As people use to say, these are oldies but goldies, and the heroic spirit of adventure was at his best.
After the revolution, Cinema Progresul was progressively abandoned, left to the mercy of nature and the elements. As many other places become a property in dispute for the court of laws. And thus, nobody took care of it anymore. In time, thanks to the real progress of capitalism, nobody was eager to watch cinematographic pictures anymore. The name of the cinema itself become a sort of sad irony, exactly as ”video killed the radio star” now was the turn of cinema to be killed by the computer. His earthly remains are now just a sort of poetic demolitions. Not for long now, it will be buried in the memory of history, fading away in the mists of the past. This is not Hollywood. This is the kind of tragedy naturally accepted at last by anyone, like death accepted as the happy end of the world.
For me, as a teenager, it was the place where I saw my first 3D movie, with those paper glasses, a sort of Russian documentary, in which, like at the beginning of the cinematographic adventure, when people were scared of the train ”coming out” on great speed from the screen, the same fear was felt all over again, this time by three-dimensional reality, with animals walking jumping and screaming everywhere in the dark room, near us, ”threatening to eat us alive”...
For one of my poet-lady friends, now living in Bucharest, it was the place of romantic adventures, where she kissed his first shy lover-boy, up in the balcony, while watching ”Cassablanca” or ”On the wings of the wind”, several times in a row.
This escapist thing is now possible every step of the way and that may be a sort of dream come true in the actual century. But at that time, it was love on the first site, and what we believed real progress could be. Those times made possible even Romanian masterpieces of cinematography, like ”Mircea cel Bătrîn” of the Romanian screenwriter and producer Sergiu Nicolaescu. This piece of art, inspired by true events, happened in our epic fighting against the Turkish empire, can stand any time near ”The Seven Samurais” of Akira Kurosawa! As people use to say, these are oldies but goldies, and the heroic spirit of adventure was at his best.
After the revolution, Cinema Progresul was progressively abandoned, left to the mercy of nature and the elements. As many other places become a property in dispute for the court of laws. And thus, nobody took care of it anymore. In time, thanks to the real progress of capitalism, nobody was eager to watch cinematographic pictures anymore. The name of the cinema itself become a sort of sad irony, exactly as ”video killed the radio star” now was the turn of cinema to be killed by the computer. His earthly remains are now just a sort of poetic demolitions. Not for long now, it will be buried in the memory of history, fading away in the mists of the past. This is not Hollywood. This is the kind of tragedy naturally accepted at last by anyone, like death accepted as the happy end of the world.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)