Citatul lunii (rubrică permanentă)

”Hai să prindem, să duceți!” - Tetea Văsălie ghe pe Șantieru Cucu (banii ioc da mult ghe lucru)

Dureri de spate

așa e omul hăbăuc într-o veselie

își amintește doar

nenorocirile alea bune

că alea trăsnite în

moalele stabilimentului

se ascund sfios

și ies la iveală cînd ți-e lumea mai dragă

așa sunt posibile lacrimile fericite

dar restul e amnezie

restul e un fel de amfetamină

care-și revendică proastă de bună

răzbunarea aia total fără rost

oricum durerea o duci pe picioare

pare inexistentă neștiut-dispărută

pînă la proba contrarie

exact așa cum lipsești bunăoară

de la înmormîntarea tatălui tău

pentru că dragul de el nu te-a văzut

decît de două-trei ori în viață

dar tatăl tău rămîne acolo sfios

numele lui e uitare și

pînă la proba contrarie

n-o să te vadă nici măcar în moarte

restul e ca la voia lui tetea Amnezeu

n-ai de ales decît de-acolo înainte

să hotărăști:

o să mă rupă spatele în fericire

numai în felul Meu

The positive shit

oamenii te vor optimist dar luzăr așa

un fel de banc prost

ăsta ar fi idealul lor comunitar

să gîndești pozitiv în nenorocirea ei de viață

să fii absent la toate nasoliile ei oribile

pentru că însuși cuvîntul ăsta oribil

e un extraterestru

nu poate să fie membru în aceeași familie

în care ne spălăm ciorapii obosiți

bunăoară

după cea mai de coșmar zi de șantier

ironia i-a făcut să viseze cel mai mișto dintre vise

au visat super-pozitiv chiar dacă involuntar

iar concluzia lor e că se poate

se poate pe dracu pe speranțe de rahat

cu teorii de-a-moaca pentru bambilici puerilo-senili

și cînd se gată speranțele ca slănina din pod

o dăm pe mămăligă friptă cu varză acră

omule ei vin și spun omule

avem știri de la 17 destule

nu veni și tu să ne amin-tești cît poate fi de rău

bagă ceva cu hepiend să ne rîdem

cerebelele din scăfîrlie

una-i că a fi om nu e ce se crede

și alta că pe mine să nu mă auziți niciodată

vorbind de rău

pentru că atunci va fi foarte rău

luați-mă așa reticient cum sunt

și fie vorba între noi în definitiv

n-o să am pentru nimeni de dat

nimic prea pozitiv

Românul s-a născut descurcăreț. Și Păunescu ”s-a scos”.

Despre Păunescu și dispariția lui se poate vorbi la nesfîrșit atît pro cît și contra. Dacă e să fim realiști pînă la capăt n-a fost nici mai sfînt nici mai păcătos ca majoritatea poeților români, indiferent de regimul în care și-au scris opera. Și dacă e să fim sinceri, acum că s-a dus între cei drepți, Păunescu e chiar simpatic la modul în care dormea în extraordinar de importantele ședințe parlamentare. Putem spune chiar că era un mod inedit de protest. Și n-am fi chiar departe de adevăr. Despre opera lui în versuri clasice și care se pliau perfect pe sentimentele majorității numai de bine. E tipică românului născut descurcăreț. Ca și lui Dinescu de altfel. Ambii au avut și au o capacitate admirabilă de adaptare la regimuri total diferite. Firi pacifiste deși combatante în aparență, ambii au avut și au marca judecătorului de pace în ce privește contradicțiile sociale, chiar dacă o atare atitudine poate fi taxată drept mediocră, ei și mulți din cititorii lor o numesc echilibrată, ne-extremistă. Date fiind aceste realități autohtone, imperativele supraviețuirii s-au impus în cazul majorității scriitorilor români. Iar valoarea adevărată a unui scriitor se măsoară atît în prieteni cît și dușmani. Indiferent de coloratura lui sau de cantitate, Păunescu a avut un cuvînt greu de spus în Literatura Română. Trebuie să fi un iluzionist invidios să vezi dispariția lui la modul radicalist sau ca pe un fapt mărunt. Dar și închipuit adulator să o vezi la modul eroic. Nu. Poeții români nu sunt nici vedete de circ nici eroi. Sunt doar băieți descurcăreți. Niște tipi deștepți care ”s-au scos”. Atîta tot. Păunescu n-a dispărut, dragilor. Doar ”s-a scos”.

Dumnezeu să-l aibă în pază și să-l ierte!